O cercetătoare remarcabilă prin competență și seriozitate, Ana Selejan, a valorificat într-un mod inteligent cei paisprezece ani (1978−1992) în care a lucrat ca bibliograf la Biblioteca „Astra” din Sibiu.

 A citit și conspectat colecții de ziare și reviste, ca și cărți de poezie, de proză, de critică și istorie literară din primele două decenii de după război. A sistematizat miile de informații adunate, a pus în ordine citatele, a căutat o logică a unei perioade de teroare ideologică, în care partidul comunist (lipsit de orice tradiție în România) a încercat să-i transforme cu forța pe scriitori în propagandiști ai săi. Cărțile de istorie literară care au rezultat din această muncă sisifică, făcută cu înaltă calificare, prezintă un interes maxim pentru cei care vor să afle ce s-a întâmplat cu literatura română în timpul comunismului. Ca să nu mai vorbim de citatele din aceste cărți, numeroase și bine alese.

Marea problemă a versificărilor propagandistice rămase din timpul realismului- socialist o constituie comicul lor involuntar. Tinerii de azi şi, bineînţeles, de mâine, ar putea crede, citindu-le, că aservirea creaţiei literare de către regimul comunist a fost pentru scriitori şi cititori mai degrabă un motiv de amuzament decât o catastrofă în plan cultural. Comunismul cu totul are, oricum, ceva ininteligibil, astfel încât cei care nu-l cunosc dintro experienţă directă tind să-l ia drept o ficţiune hilară. Cu atât mai mult textele literare scrise la comandă, expresie a unui entuziasm obligatoriu, seamănă cu un joc stupid de-a literatura.

Astfel pot fi considerate de un tânăr din vremea noastră poemele reproduse de Ana Selejan din publicațiile care apăreau în timpul lui Gheorghe Gheorghiu- Dej. Să le parcurgem și noi din perspectiva unui cititor ingenuu.

Nina Cassian proslăvește „Marea Revoluție” din 1917, proslăvire neverosimilă, în prezent, când s-a consacrat ideea că regimul comunist a fost în esența lui ilegitim și criminal. Înclini să crezi că autoarea oferă cititorilor o probă de umor negru, glorificând momentul de instaurare a comunismului în Rusia:

„An viu, nouă sute şi şaptesprezece!/ Frige ca jarul toamna la rece. [...]/ Guvernul îngroapă reformele-n praf/ Şi-nalţă în rang «provizoriul» jaf./ Ţăranii aşteaptă pământul: nu-l capătă./ Suduie unii. Nădejdea o leapădă. [...]/ An viu, nouă sute şaptesprezece!/ Cum scapără arşiţa în toamna ta rece./ Şi tremură sbirii, avuţii, mai marii,/ Cu pumnii la gură, cu ochii tâlharii,/ Fugiţi sub umflatele, negre pleoape –/ Simţind Revoluţia tot mai aproape.” („Poem pentru Marea Revoluţie”).

Geo Dumitrescu, ironicul contemplator de altădată al „muștei care se plimbă pe tavan”, se avântă acum în iureșul unui entuziasm de paradă, pe care îți vine greu să îl iei în serios:

„Sboară tu, cântec al inimii mele,/ Cântec al inimilor româneşti,/ Sboară tu şi poartă vestea cea mare,/ Vestea cea nouă,/ vestea noului răsărit,/ sboară tu, cântec de slavă,/ cântec de biruinţă,/ cântec de glorie [...]/ sboară tu şi proclamă/ glas al poporului, glas al vieţii, glas al victoriei [...]/ te cânt, ţara mea liberă,/ te cânt în elanuri şi vorbe voinice,/ te cânt liberă, nouă,/ mântuită” („Trăiască Republica”)

Geo Șerban își cheamă prietenii și frații pe șantier, ca într-o comedie a elanului muncitoresc, scrisă (s-ar putea crede) intenţionat cu o mână nesigură, nedeprinsă cu scrisul:

„Haideţi prieteni şi fraţii mei harnici,/ purtăm muncii pecetea, doar de udarnici/ şi-n inimile roşii elanul victoriei./ Ne-aşteaptă şantierul, filele istoriei./ Deasupra capetelor pâlpâiri de stindarde, paradă/ Ies şi bărboşii pe borduri să ne vadă/ cum găsim rănilor ruginite leac./ Haideţi, prieteni, ziduri pentru veac!” („Ziduri pentru veac”).

Dan Deșliu îi satirizează, la rândul lui, pe intelectuali, incluzându-se şi pe el, demagogic, printre cei ce pierd timpul cu „tâlcuri ticluite” în loc să se exprime în „sunete netede”. Discursul sună atât de fals încât poate fi luat drept o parodie:

„Noi, ăştia, să lăsăm frazele măsluite/ şi tâlcurile ticluite, scrobite/ să cântăm ce trăim/ în sunete netede, zilnice,/ aşa cum ştim, cum simţim,/ Cât despre marea trăncăneală [de aici şi-a luat, oare, Mircea Iorgulescu titlul pentru cunoscutul său eseu asupra operei lui Caragiale? n.n.),/ vorbăria pudrată, domoală/ şi-abia furişată/ cu gesturi silnice/ prin urechile acului,/ prea îmbuibată, măcar că-i goală,/ nici o scofală,/ ducă-se dracului!” („Cântec de înfrăţit”).

Lasciva poetă Maria Banuș apare și ea travestită în muncitoare, înotând într-o salopetă care pare de operetă:

„Ana, Luca şi Dej/ conduc ofensiva./ Macii-s aprinşi./ Casmalele scapără./ Din pieptul mulţimii zbucneşte un strigăt/ fără sfârşit:/ Ana! [...]/ Cine răspunde?/ Cine răspunde la numele Ana?/ Noi, echipe de-ntrecere,/ Malaxa, F.R.B., Griviţa Roşie,/ Noi, şantierele muncii,/ Bucureşti, Ceanul Mare, Agnita./ Noi, brigăzi de femei şi fete/ în luptă cu piatra, cu vântul,/ noi ce ne-am pus cocarda aprinsă/ a numelui Ana,/ steag în întrecere.” („Ana”).

Etc. etc.