Elena Udrea publică "gândurile unei tinere femei necunoscute, care a trăit coşmarul arestului preventiv"

Elena Udrea a transmis, pe contul său de Facebook, mesajul unei femei care a trăit "coşmarul arestului preventiv".

Într-o zi, mulţi dintre cei care astăzi mă judecaţi pentru preocuparea că drepturile omului, fie el şi un inculpat, să fie respectate, îmi veţi mulţumi, a scris Elena Udrea, pe contul său de Facebook, publicând mesajul primit de la o tânără care s-a aflat în arest preventiv, "care are toată viaţă înainte" şi cu care a stat în arest preventiv în aceeaşi perioadă.  

"Am cancer .....şi nu mă refer la ceea ce majoritatea aţi gândi la auzirea acestei afirmaţii. Pentru a fi bolnav nu ai nevoie de o maladie fizică. Trupul şi sufletul mi-au fost invadate de un virus care mă macină încetul cu încetul. Că şi o maladie fizică nu ştiu cât va dura, nu ştiu ce urmează să mi se întâmple. Încerc să îl tratez, să opun rezistenţă...dacă nu va funcţiona? Dacă am să cedez? Mă uit în jur la oamenii care mă iubesc şi lupt ...mă uit la oamenii care mi-au întins o mâna deşi nu m-au cunoscut ci pur şi simplu pentru că pe chipul meu se citeau neputinţă şi tristeţea... şi lupt în continuare.

Am cancer...sunt un om cu handicap...cu probleme. Nu fizic ci pentru faptul că trăiesc într-o ţară unde eşti etichetat fără dovezi. Ţi se ia dreptul la viaţă, la un viitor pentru faptul că unii sau alţii cred sau presupun. Ce să faci? Încotro să apuci? Cum să lupţi şi să stai în picioare? Cum să te reintegrezi într-o societate care te consideră vinovat, un monstru, un hoţ...pentru că au auzit ei, au citit pe internet sau au văzut la televizor? Cum să o iei de la început când trăieşti într-un sistem în care majoritatea oamenilor sunt laşi, slabi şi fără personalitate? Care fug şi îţi întorc spatele de teamă să nu se molipsească şi ei.

Schimbări pe piața imobiliară. Investițiile, reglementate printr-o lege nouă

Atac israelian în Iran. Explozii puternice în Iran, Irak și Siria

Cum să te întăreşti şi să te pregăteşti de lupta când ţi s-au luat toate armele? Şi totuşi lupţi în mâinile şi picioarele goale...împotriva unor adversari care au toate armele şi toate atuurile posibile. De ce? Pentru că de partea ta ai cele mai de preţ arme: speranţa, credinţă şi dreptatea divină care depăşesc orice armă fizică sau pământească. Lupţi pentru puţinii oameni care ţi-au rămas alături şi care te sprijină necondiţionat...pentru a arată că nu e totul pierdut...că încă se poate...încă putem schimbă răutatea şi mania în bunătate şi blândeţe. Pentru că acolo sus există o putere divină care ne întăreşte şi ne ridică atunci când simtitm că totul s-à terminat. De ce cancer?

Pentru că DA, arestul preventiv este la fel că şi CANCERUL. Un handicap cu care trăieşti toată viaţă dacă ai norocul să fii puternic şi să lupţi sau în faţă căruia cedezi şi te transformi într-un monstru aşa cum ei te vor....renunţi la principiile şi convingerile tale şi ajungi ceea ce ei au vrut. Şi atunci mori....pe interior nu mai eşti decât o epava care pluteşte în derivă, nu mai eşti om, nu mai simţi...nu mai TRĂIEŞTI.

Eşti arestat preventiv şi ţi se dă reţeta "stai liniştit nu ai cazier :)))". Ce să faci? Să umbli cu reţeta lipită pe frunte când deja fără nici o analiză ţi s-à pus un diagnostic? Când toţi se feresc de ţine că eşti bolnav şi nu cumva să le dai şi lor virusul.... Sunt convinsă că nu sunt singură....suntem mulţi bolnavi....o parte chiar ne cunoaştem, victime ale virusului care a invadat sistemul în care am ales să trăim. Ni se propun tot felul de tratamente...să dăm virusul mai departe la alţii că aşa ne vom vindecă. Odată instalat nu mai scăpăm de el. Cei care cred asta sunt fie prea slabi fie prea naivi....nu avem decât să găsim o cale de a traí cu el şi de încerca să îl oprim din a se răspândi. Suntem oameni, frumoşi, atât pe exterior cât şi pe interior, deşi în ziua de astăzi frumuseţea nu mai este un avantaj ci mai degrabă o povara, şi împreună putem reuşi.

Am cancer, da! Sunt bolnavă! Nu ştiu dacă mă voi vindecă sau nu, nu ştiu ce urmează. Nu îmi este frică decât de singurătate şi de posibilitatea că vreodată, într-un acces de disperare să renunţ la mine şi să mă transform în ei. Însă gândurile acestea groaznice mă determina să nu renunţ, ţin capul sus!!! Am speranţa, credinţă şi merg înainte orice ar fi!

Atâta timp cât suntem uniţi, aceşti puţini OAMENI care am rămas cred că putem merge înainte şi putem răzbi." Arestat preventiv, pacient DLG