A trecut un an de la trecerea sa la cele veșnice. A suferit, dar și-a împlinit datoria de Om (așa cum și-a propus). Opera lui, cărțile, cuvintele, metaforele au rămas aici, luptătoare.
„Este a noastră limba noastră/ și noi suntem cu ea popor,/ cum stelele/ din cer/ sunt stele/ cu veșnică lumina lor.” Tema limbii materne și a plaiului natal este chintesența esteticii matcovschiene. Sigur, nu sunt singurele teme care îi susțin opera, după cum nu sunt temele îndrăgite doar de el. Mai mult, simbolurile-suport sunt de multe ori comune cu ale altor colegi de generație, lucru firesc, pentru că a făcut parte din generația scriitorilor basarabeni luptători pentru recuperarea valorilor românismului, pentru reabilitarea cuvintelor românești (chiar în cadrul așa-zisei „limbi moldovenești” – și lupta pentru salvgardarea limbii materne, a creat un climat aparte în mediul intelectual și artistic), apoi pentru trecerea la alfabetul latin, apoi… Și astăzi luptă. Altfel. Poate că de acolo dintre stele, din veșnicia Adevărului, continuă lupta începută aici pe Pământ. Luptă cu armele pe care le-a creat.
Recitind și redescoperind opera lui Dumitru Matcovschi, găsești firesc faptul că unele dintre acele metafore sunt reluate – e adevărat, în contexte diferite -, astfel încât creează impresia unui infinit monolog interior, chiar dacă acesta ia uneori forma unor dialoguri (cu irepetabila amprentă a experienței de dramaturg), chiar dacă acest monolog interior se „sparge” în voci și personaje diferite: soția poetului, Alexandrina, fiicele Dumitrița și Adriana, rude, colegi, personaje istorice, personaje din piesele sale de teatru, apoi șoferul Struț (după cum s-a constatat, un recidivist eliberat condiționat), cel care a condus autobuzul care l-a accidentat pe poet, în 1989, apoi dușmanii, apoi corbii, căprioarele, florile – toate construiesc un adevărat cor pentru ceea ce poetul numește în titlul plachetei din 1991 Imne și blesteme. Blestemul este adresat celor care ne suprimă, veneticului, mancurtului, vicleanului, hoțului, călăului. Imnul e pentru România și români, pentru cei curați la suflet.
Gândindu-te la destinul poetului, nu poți să nu cugeți la sensul și la prețul vieții în general, la capacitatea de sacrificiu, la rolul nostru în istorie. Și nu poți să nu admiți că, dacă îți dorești o bună educație pentru copil, spre exemplu, apelezi cu încredere la opera lui Dumitru Matcovschi, pentru că aceasta conține acel mesaj pregnant, potrivit nobilei misiuni de formare a tinerelor caractere, iar dacă dorești să-ți păstrezi tu însuți prospețimea simțirii și sufletul de copil, te vei întoarce, din când în când, la raftul cu volumele lui. Altceva, mai mult, ce și-ar fi putut dori un Poet?
Ne puteți urmări și pe Google News
Lirica lui Dumitru Matcovschi pare să fi răsărit cub semnul teiului eminescian. Există o serie de poeme ca o lungă și complexă pledoarie pentru cauza eminesciană, e ca și cum am fi mereu în căutarea lui Eminescu. Nu a unui Eminescu pe care să-l dărâmăm, odată descoperit (unii poeți au „norocul” de a fi tot mai incomozi, după ce trec la cele veșnice), ci a unui Eminescu-reper, pe care să-l considerăm parte a zestrei strămoșești. De fapt, poezia lui Matcovschi este dedicată în întregime temei reperelor (etice și estetice – sau, ca să mai citez o dată calamburul lui Em.Galaicu-Păun, „est-etice”, presupunând că esteticul include în mod implicit, obligatoriu, eticul). Văzut printre rândurile operei lui Matcovschi, Eminescu este un ideal, o stea călăuzitoare, o sursă de nostalgie, dar și de speranță, de salvare, o icoană, demnă de pus în „casa nouă”, pe care ne-o construim: „Unde ești, bade Mihai?/ Trece altă primăvară,/ Peste gura cea de rai/ Flori de tei se scutur iară”.
Poemele lui Matcovschi au o cantabilitate aparte (multe au și devenit cântece și, dintre mijloacele poetice, repetiția,cea care conferă versului și mai multă cantabilitate, e la loc de cinste ), un simbolism și o dramaturgie specifice. Și, chiar dacă nu oricine gustă acest gen de literatură, dincolo de toate disputele estetice, rămâne legenda, mitul unui Poet care și-a transformat opera în viață, și viața în simbol. Rămâne exemplul. Pentru toate astea îi datorăm recunoștința noastră. Criticii poetului au datoria să demonstreze că sunt mai buni, dar și admiratorii lui au datoria să-i continue visul, astfel încât poetul să nu aibă de ce ne acuza, de acolo, din ceruri, că a suferit degeaba, sacrificându-se pentru o turmă de nerecunoscători.
Iată de ce revenim la poezia lui Matcovschi, la moștenirea lăsată de el (sau de poeți, mai bine zis, pentru că aceeași a fost și voința lui Grigore Vieru, și a Leonidei Lari, și a lui Ion Vatamanu, și a lui Anatol Codru, ca să numesc doar câțiva dintre colegii de generație, care au iubit cuvântul, și-au iubit limba maternă, Ţara lor de armonii, în care au creat). Și, ca un argument de rigoare, imagini rămase în arhive cu Dumitru Matcovschi, recitând, în fața studenților, aplaudat și aclamat de o mare de oameni: „Română, Română, Română va rămânea/ Basarabia!”
Recomandările noastre
