Este foarte greu să găseşti o biografie mai anodină, mai lipsită de evenimente şi de relief decît cea a lui Anton Bruckner (1824 – 1896). Copil sărac, dintr-o familie cu lungă tradiţie în sărăcie, a vădit ceva talent muzical de mic, a trecut prin şcoli aproximative şi ansambluri mănăstireşti pentru a ajunge organist.

Toată viaţa lui a fost singur şi, mai mult decît atît, un însingurat. A primit ceva onoruri în timpul vieţii şi admiraţia unui grup relativ restrîns de oameni, care păreau a-i înţelege neliniştile traduse în muzică. Oricum, abia la 41 de ani (în 1865), după ce a ascultat pentru prima dată muzica lui Wagner la Linz, a simţit că trebuie să compună şi a început să schiţeze o simfonie. Wagner a fost trăgaciul care a percutat talentul latent al lui Bruckner. În 1868 a putut produce prima simfonie. Era nesigur pe tot ce scria şi, în 1891, a revăzut serios partitura acestei simfonii de început. De altfel, cinci din cele nouă simfonii ale sale se găsesc în "piaţa muzicală" în multiple variante, pentru că Bruckner revizuia aproape continuu tot ce scrisese. Astăzi, această nesiguranţă a devenit o problemă. Pe măsură ce orchestrele şi dirijorii vor să îi descopere mai mult şi mai mult adîncimile simfonice, se lovesc de întrebarea: care dintre variante trebuie cîntată? Cînd Bruckner a început să fie plasat de posteritate în galeria marilor simfonişti ai lumii, ceea ce s-a produs în a doua jumătate a secolului trecut, s-a impus printre interpreţi şi fani convenţia că ceea ce trebuie ascultat este mereu prima versiune a simfoniei, urmare a concluziei cercetătorilor că modificările care au născut versiuni ulterioare ale simfoniilor sale au fost sugerate lui Bruckner fie de dirijori, fie de prieteni şi că, datorită notoriei lui nesiguranţe, compozitorul le-a acceptat. Bruckner cel adevărat cel "original" – admit brucknerienii. Sau, cel puţin, admiteau. Noi cercetări indică faptul că nu toate modificările operate de Bruckner în compoziţiile sale sînt rezultatul influenţei exterioare. Unele au fost făcute după ce el însuşi a condus repetiţii cu orchestre sau i-au venit în minte în liniştea camerei lui de lucru, în timp ce lucra la alte opusuri. Cum modificările şi versiunile simfoniilor sale nu sînt puţine, munca de a stabili odată pentru totdeauna opera definitivă a lui Bruckner va continua. Şi, probabil, nu se va termina vreodată. Destinul lui uman a fost, de la cap la coadă, dominat de o imensă credinţă în Dumnezeu. Bruckner a fost un catolic desăvîrşit, un creştin cum scrie la Carte. Modest, retras, cu o viaţă socială nulă, dar cu o viaţă interioară frenetică, toată dedicată căutării lui Dumnezeu. Un eremit, însă fără de cin. Pilduitoare pentru existenţa sa este această mărturisire făcută lui Mahler, ca de la bătrîn la tînăr, cu puţin timp înainte să moară: "Acum trebuie să lucrez foarte mult ca să termin simfonia a IX-a. Altfel nu voi putea să mă înfăţişez în faţa lui Dumnezeu, pe care am să-l văd curînd, căci mă va întreba: de ce ţi-am dat talent, ticălosule, dacă nu să mă glorifici pe mine şi tu ai realizat atît de puţin cu ce ţi-am dat eu?". Bruckner nu a apucat să termine cea de-a noua simfonie şi Dumnezeu l-a luat la El. Cum o fi decurs înfăţişarea, bineînţeles, nu ştim. Dar ştim ce destin interesant a avut muzica lui. În timpul vieţii, foarte puţini o preţuiau. Pe cînd trăia compozitorul, brucknerienii erau priviţi ca un fel de sectă excentrică ce se închină la muzica unuia cam ciudat, chiar dacă printre susţinătorii lui se aflau nume grele, precum Wagner sau Liszt ori, cel mai greu dintre toţi, împăratul Franz Josef I. Lipsa de aderenţă a contemporanilor la muzica lui se poate explica şi prin uluitoarea contradicţie între perosnalitatea sa şi muzica sa. Eduard Hanslick, faimos critic muzical, contemporan cu Bruckner, a scris despre el că era cumsecade şi blînd, dar cînd compunea "devenea de-a dreptul anarhist". Trei generaţii mai tîrziu, în anii 1960, muzica lui Bruckner cunoaşte o incredibilă revenire în atenţie şi gust. Este de menţionat că un rol enorm în revitalizarea muzicii lui Bruckner în secolul XX l-a avut Sergiu Celibidache. La Munchen sau, mai înainte, în alte locuri, Celibidache a dirijat cu o formidabilă profunzime şi inegalabilă satisfacţie muzica lui Bruckner. Dar, ceea ce mi se pare cu adevărat uimitor este că muzica acestui om extrem de religios, o muzică închinată lui Dumnezeu de la cap la coadă, revine în forţă în interesul muzicienilor şi melomanilor într-o vreme a laicităţii şi a intimizării pînă la diluare a sentimentului religios. E aparent straniu să contaţi că succesul muzicii lui Bruckner creşte în vremea post-modernismului şi a laicităţii devenită rigoare. Nu pot decît să zîmbesc şi să-mi amintesc că Dumnezeu lucrează misterios în inimile noastre... <iframe width="600" height="350" src="//www.youtube.com/embed/7aU0Q3NTGls" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>