Editura Evenimentul si Capital

Două decenii de uitare: eroul de la Braşov

8ea79512dbf67726a760064780e552ff
Autor: | | 31 Comentarii | 0 Vizualizari

Liviu Babeş ar fi trebuit să împlinească anul acesta 67 de ani. Într-un 2 martie anonim, în urmă cu două decenii, a decis însă să îşi refuze singur şansa de a trăi. Pentru că în România anului 1989, viaţa nu mai avea sens pentru Babeş decât sub semnul protestului suicidar la adresa regimului criminal girat de Nicolae Ceauşescu. Ceva ce trebuie spus din start: Liviu Babeş e un erou uitat. Într-un an în care celebrăm douăzeci de ani de la Revoluţie, nu avem voie să-l neglijăm pe acest om.

I s-a spus „Jan Palach al României”, amintind de omul-torţă al anticomunismului ceh, care şi-a dat foc în ianuarie 1969 în Piaţa Venceslas din Praga. Comparaţia e însă anulată definitiv de modul în care românii şi cehii se raportează la martirii lor. Palach e un personaj colosal în ţara sa, Babeş e doar o figură care zâmbeşte anonim în poze alb-negru, pierdut de memoria comună. „Stop Mörder!” sau cum poate Auschwitz-ul să se mute la Braşov Pe 2 martie 1989, pe o pârtie din Poiana Braşov, Liviu Babeş îşi dădea foc, renunţând la propria viaţă, lăsând în urmă o fetiţă de 11 ani şi proiectând în viitor o Românie eliberată de dictatură, în care oamenii nu mai erau forţaţi să moară pentru libertate. Înainte să ardă, singular, pe altarul dizidenţei, Babeş a mai avut puterea să agaţe într-un brad un carton galben. Martorii au văzut cuvintele mari, scrijelite într-o limbă a demnităţii umane pe care deceniile socialismului ştiinţific nu reuşiseră să o anuleze: „Stop Mörder! Auschwitz – Braşov”. Au urmat prăbuşirea, turiştii străini încercând să stingă torţa umană şi, ca în toate poveştile cu România „epocii de aur”, securiştii. „Salvarea” a venit rapid, bărbatul sinucigaş ridicat, iar decesul constatat câteva ore mai târziu. În seara zilei de 2 martie, Liviu Babeş „intrase” deja pe mâna propagandei, construindu-i-se imaginea unui nebun sinucigaş. Babeş era într-adevăr un nebun. Unul care credea că drumul României este altul şi că oamenii trebuie să fie liberi. Şi a făcut, de la nivelul său, tot ce putea să facă: a tras semnalul de alarmă într-un tren care oricum avea să deraieze câteva luni mai târziu, în decembrie. Sfârâitul părului şi al pielii „Doi schiori britanici s-au întors din România cu mărturia extraordinară a unui suicid politic în care un om şi-a dat foc pe pârtie în semn de protest la adresa regimului represiv instaurat de Preşedintele Nicolae Ceauşescu” scria Sunday Times pe 12 martie 1989. Vestea fisurase Cortina de Fier prin mărturiile scoţienilor Douglas Wallace şi George Melvin, turişti în Poiana Braşov în fatidica zi de 2 martie şi „părtaşi” la scena-horror. „Am auzit un geamăt şi un om cuprins de flăcări a apărut din pădure. Nu părea că încearcă să-şi stingă cercul de flăcări care îl cuprinsese. Nu spunea un cuvânt, dar aveam impresia că-i aud sfârâitul părului şi al pielii. Durerea sa era cumplită, dar, deşi trecuse mai mult de un minut de când îl observasem, nu dădea niciun semn că ar încerca să se salveze. Atunci a apărut cineva cu o pătură şi împreună am încercat să-l stingem”, povestea Douglas Wallace în paginile săptămânalului britanic. Era martie 1989 şi un român semnala lumii întregi falimentul total al comunismului naţional. RĂVĂŞITOR Pierduţi în peştera nesfârşită a comunismului românesc Liviu Babeş s-a născut la Braşov, pe 10 septembrie 1942, specializându-se ca electrician. În 1989 lucra la Trustul de Prefabricate din Braşov. Pasionat de artele plastice, Babes şi-a „educat” şi talentul artistic, realizând o serie de tablouri şi sculpturi. Căsătorit cu Etelka, Liviu a lăsat în urmă, în fatidicul ’89, o fată de 11 ani şi o imensă nebuloasă. Jertfa sa nu a fost deplin elucidată nici până astăzi, existând suspiciunea că el ar fi supravieţuit auto-incendierii pentru a fi ucis la spital de oamenii Securităţii. Un lucru este cert: Liviu Babeş e una din foarte puţinele dovezi palpabile ale anticomunismului românesc. Zborul său în flăcări, pe schiuri, spre moarte rămâne la două decenii distanţă semnul, pe nedrept uitat, al unei lumi schizofrenice. Una pe care Liviu Babeş a vrut-o mai bună şi mai dreaptă. Cu câteva zile înainte să comită gestul suicidar, Babeş pictase un tablou, semnat discret, pe spate, cu „ende” (sfârşit). Imaginea e ca un bileţel de adio niciodată scris: un adult şi o fetiţă ţinându-se de mână, pierduţi într-o peşteră nesfârşită, plină de cranii.

Pagina 1 din 2


Tag-uri:

Alte articole din categoria: Social

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate