Privesc pe geam cum orașul acesta vulnerabil și ușchit alunecă, melancolic, în luna noiembrie. Îmi aduc aminte de o poveste care s-a petrecut în acest oraș acum exact 105 ani. Mai precis pe 18 noiembrie 1912.
Multe s-au schimbat în lumea asta de-atunci, dar luna noiembrie nu s-a schimbat deloc în București. Luna noiembrie este cea mai antipatică lună a toamnei pentru că este ultima, este cea mai rece și cea mai noroioasă. 18 noiembrie 1912 a fost ca orice altă zi de noiembrie și le-a fost bucureștenilor așa cum ne-a fost nouă ziua de ieri, cum ne este ziua de azi ori cum ne va fi ziua de mîine: mohorîtă, friguroasă, cu nori murdari așezați pe creștetele capetelor noastre, cînd stă să plouă, dar nu plouă, ba uneori plouă dar nu mult și apoi iar stă să plouă. În acea zi, un tren marfar de la Viena a intrat în Gara de Nord pufnind și scîrțîind din roți. Șeful Gării a trecut la preluarea vagoanelor, după regulament. Însoțit de șeful trenului, au ajuns la un vagon care nu avea acte de însoțire. Șeful trenului a spus șefului Gării că nu știa multe despre ce conține vagonul sigilat, știa că în interior este un sicriu care transportă trupul neînsuflețit al unui boier român și că actele se pierduseră undeva în Germania. În rest, nu știa nimic. Cine e mortul, unde trebuie să ajungă, de unde vine precis - nu știa. Vagonul ajunsese la Viena dintr-o greșeală de manevră făcută într-o gară de triaj germană, căci trebuia să vină la București direct de la Berlin. La Viena, vagonul a stat pe o linie moartă o zi sau două pînă s-a alcătuit o garnitură către București, a fost atașat și iată-l ajuns la destinație. Actele, însă, se rătăciseră. Șeful Gării a făcut proces-verbal, a rupt plumbii și a pătruns în vagon. Într-adevăr, în interior se afla un sicriu împreună cu diferite articole funerare, inclusiv coroane veștejite de la ceremonia funerară care avusese loc deja cu luni de zile înainte. Examinîndu-le, șeful Gării a constatat rapid că în sicriu se afla trupul neînsuflețit al scriitorului Ion Luca Caragiale.
A telefonat imediat lui Take Ionescu, pe atunci ministru de Interne, și lui Constantin Dissescu, pe atunci ministru al Instrucțiunii publice. Au fost de îndată anunțați și Matei, fiul scriitorului, dar și prietenii Vlahuță și Delavrancea, care au venit la Gară împreună cu un preot. Au preluat cum se cuvine sicriul și l-au depus la biserica Sf. Gheorghe. S-au organizat rapid cele necesare înmormîntării cu onoruri oficiale și pe 22 noiembre, într- o zi cu ploaie si lapoviță, că altfel de zile nu există în noiembrie, Caragiale a fost dus să se odihnească în veci acolo unde se găsește și acum, la Cimitirul Bellu.
Caragiale se stabilise la Berlin în 1905, unde a și murit pe 9 iunie 1912. Fusese înhumat acolo, dar autoritățile române, familia și prietenii au făcut demersuri imediate pentru repatrierea rămășițelor sale. A fost dezgropat și trimis spre București cu trenul. Cum ziceam, vagonul s-a rătăcit și actele însoțitoare ale vagonului la fel. Sicriul lui Caragiale a făcut 20 de zile de la Berlin la București, mergînd aiurea prin Germania și Austria. Dar nici măcar după această lungă întoarcere acasă Caragiale nu a fost liniștit, bietul de el. A fost înmormîntat cu ceremonii ample, cu gardă și coroane nenumărate, inclusiv de la Regină, cu membrii ai guvernului în procesiune, cu discursuri rostite de faimoșii săi prieteni și de înalți oficiali, la stînga lui Mihai Eminescu. Simbolică și potrivită așezare. Între morminte, firește, s-a lăsat un anumit spațiu. În 1963, în acest spațiu a fost strecurat mormîntul academicianului Traian Săvulescu. Iar un an mai tîrziu, de partea cealaltă a mormîntului lui Caragiale s-a așezat spre veșnică odihnă mormîntul lui Mihai Ralea. Vă las să meditați…
Ne puteți urmări și pe Google News
Găsiți povestea aceasta melancolică? Nu-i așa. Melancolică nu-i povestea, melancolici sînteți dumneavoastră din cauze de noiembrie. În 1621, umanistul englez Robert Burton a scris o carte intitulată „Anatomia melancoliei”, care este socotită și astăzi drept referință obligatorie cînd vine vorba despre melancolie. Cartea, redutabilă prin consistență și după patru secole, conține mii de citate și de referiri la ceea ce credeau filozofii, medicii și teologii despre melancolie, din antichitatea greco-romană pînă la Burton. Melancolia, vedem în paginile „Anatomiei”, era socotită o boală a sufletului care se putea vindeca numai prin efortul interior al bolnavului. Vedeți, nu e mare deosebire între terapiile de azi și cele de acum 400 de ani cînd e vorba despre maladiile sufletești! Sarcina vindecării revine bolnavului mai degrabă decît doctorului. Robert Burton face două observații perfect relevante și astăzi. Prima este aceea că melancolia se prezintă, cel puțin la început, ca o dispoziție, ca o stare trecătoare. Însă, ciudat!, sufletului îi place otrava cu gust dulceag a melancoliei și revine tot mai des și pentru perioade tot mai îndelungate la această stare. Așa se face că melancolia se transformă încet-încet din stare trecătoare în trăsătură definitorie a sufletului, cu toate consecințele rele care vin de aici. A doua observație a lui Burton este că melancolia ne încearcă pe toți, că nu există om perfect imun la melancolie. Orice om a fost, măcar o dată în viața lui, profund melancolic. Că i-a trecut ori nu, asta e altă chestiune. Iar inevitabilitatea melancoliei îl face pe Burton să spună că, măcar în acest sens, ea este similară morții. Așadar, dacă vi se întîmplă ca, oriunde v-ați afla zilele astea, în mașină, cu ștergătoarele pornite, pe stradă, sub umbrelă, în casă privind pe fereastră, să simțiți că vă cuprinde melancolia, consolați-vă cu gîndul că nimeni nu-i scapă.
În general, sursa principală a melancoliei este privirea paradisiacă spre realitatea înconjurătoare. Se zice că avem în noi amintirea Paradisului, a vîrstei de aur a omului, a lumii perfecte din care stramoșii noștri imemoriali au fost alungați pentru că au greșit. Se zice că orice constatare a nepotrivirii dintre lumea reală și memoria Paradisului din noi produce un amestec de tristețe (pentru că vedem că nu mai e așa cum ne amintim noi că trebuie să fie lumea) și de plăcere (pentru că ni se redeșteaptă cea mai frumoasă dintre amintirele impregante în ADN-ul nostru, cea a Paradisului). Cam aceasta ar fi melancolia. Se citează adesea un fragment scris în veacul al IV-lea de Grigore de Nissa ca fiind una dintre cele mai timpurii mărturii ale melancoliei: „Ori de cîte ori văd un colț de stîncă, o vale, un plai acoperit cu iarbă proaspăt răsărită sau podoaba cu chip felurit a copacilor sau crinii de la picioarele mele îndoit înzestrați de natură căci sînt și frumos mirositori și împliniți la culoare, ori de cîte ori văd în depărtare marea spre care se îndreaptă nori rătăcitori sufletul mi se umple de o tristețe care nu este fără de plăcere”.
Etimologic, melancolie vine din greaca veche, de la melas = negru și khole = bilă, umoare, fiere. Melancolia, de la bun început, a fost percepută ca o stare umorală neagră, pusă sub semnele lui Saturn și al Lunii - Nerval vorbea despre „soarele negru al melancoliei”.
Recomandările noastre
