Cînd vorbim despre noi înșine sîntem, cel mai adesea, ridicoli pînă la grotesc. Trebuie să fii un retor de mare abilitate și un om de uimitor echilibru moral ca să poți vorbi cu adevărat interesant despre tine însuți.

Cei mai mulți dintre noi nu sîntem nici una, nici alta; las de-o parte că șansa de a fi simultan și una și alta este, oricum, foarte mică. Vorbirea despre sine este un exercițiu moral, înainte de a fi unul retoric. Cum cunoașterea de sine este cea mai dificilă probă dintr-o viață de om, nu trebuie să uităm nici o secundă cînd începem să vorbim despre noi înșine că vorbim despre ceva ce nu cunoaștem sau cunoaștem într-o foarte mică măsură.

În general, mă amuză cînd aud că cineva dă cursuri despre cum să vorbești despre tine - de pildă, cursuri despre cum să întocmești un curriculum vitae, căci poți vorbi despre tine și în scris, sau despre cum trebuie să vorbești despre tine într-un interviu pentru obținerea unui serviciu. Totuși, dacă mă gîndesc mai bine, nu doar că gă- sesc utilitatea acestor cursuri, dar leaș recomanda chiar și dincolo de stricta lor necesitate. În fond, să știi cum să vorbești despre tine însuți este o chestiune de bune maniere, or bunele maniere se învață, nu ne naștem cu ele.

Să vorbești despre tine este un fel de mers pe sîrmă în public. Trebuie, deopotrivă, să îți ții echilibrul și să păsești grațios. Unii, nu-și dau seama de asta și cred că vorbirea despre sine este un fel de marș soldățesc înainte, cu pieptul umflat și capul semeț. Alții, dimpotrivă, cred că e bine să vorbească despre ei înșiși ca și cum s-ar tîrî printre picioarele celorlalți, cu umilință, aproape auto-flagelîndu-se. Acestea sînt, desigur, extremele, dar veți pricepe și dumneavoastră că oricare dintre aceste abordări este greșită, de vreme ce lumea așteaptă de la tine o coregrafie delicată și tu livrezi marșuri ori tîrîșuri. Unul dintre cele mai ridicole momente, cu care desigur v-ați întîlnit adesea, de nu cumva dumneavoastră înșivă s-a întîmplat să fiți chiar protagonistul , este mărturisirea unui exces de calitate ca fiind cel mai mare defect.

Întrebat de cineva, într-o discuție confesivă, care e cel mai mare defect, sau pur și simplu neîntrebat, se răspunde adesea cam așa: „sînt prea bun cu oamenii”, sau „am prea multă încredere în oameni”, sau „sînt prea sincer”, sau „sînt prea cinstit”. Cel care face o asemenea confesiune nu are idee cît poate să fie de ridicol în ochii celui care ascultă. Ideea că ești „prost pentru că ești bun” este un nonsens catastrofal. Întîi, că dovedește o confuzie totală: habar n-are cel care se vaită că este astfel ce înseamnă un om bun și ce înseamnă un om prost. Excesul de bună- tatea nu poate duce la prostie (dimpotrivă, un om cu adevărat bun este salvat de prostie!), după cum prostia nu este deloc dependentă de lipsa ori de excesul de bunătate: poți fi un om bun și deștept, poți un un om bun și prost, după cum poți fi un om rău deștept și un om rău prost.

Pot spune despre persoanele care spun că sînt ”prea” bune, cinstite, sincere că sînt, de fapt, niște proști, iar prostia lor nu are deloc de-a face cu excesul de calitate pe care se laudă, trist, că-l posedă. Altundeva e cauza prostiei lor, dacă tot vor să o caute. Uneori, asemenea confesiuni sînt smulse de întrebări stranii – căci să întrebi pe cineva despre propriile defecte este, totuși, deplasat. Sigur că defectele se mărturisesc – așa, cel puțin, ar trebui să fie. Însă, această mărturisire e de dorit să vină din interior spre exterior, provocată de fel de fel de asociațiuni de idei și întîmplări și nu de o întrebare directă. Alteori, însă, această falsă exuberanță a propriilor calități erupe din proprie inițiativă. Atunci, spectacolul este și mai colorat! Să nu fim, însă, cu totul nedrepți doar din voluptatea de a rîde de unii dintre noi. Oamenii vorbesc despre ei înșiși în multe feluri și e corect să spun că lumea culturii e plină de confesiuni extrem de puternice. Uneori, că un scriitor sau un pictor sau un muzician mărturisește pentru întreaga specie omenească!

Există, însă, și forme simpatice de a vorbi despre sine. În jurnalism, s-a dezvoltat amplu specia interviului, care nu este altceva decît o ocazie cît se poate de formală pentru a vorbi despre sine. De ceva timp, mari intervievatori socotesc că e bine să practice ceea ce se cheamă „chestionarul lui Proust” și publicului îi place.

Chestionarul acesta cuprinde un număr de întrebări la care cel căruia i se adresează trebuie să răspundă scurt și spontan, este direct venit dintr-un vechi obicei al adolescenților care, în secolul al XIX-lea, se chema „confesiuni”, în Franța și-n Anglia. Pe vremea în care eram eu la vîrsta liceului, în România, se cheama „oracol”. Nu știu dacă mai există – mă îndoiesc, totuși, că într-o adolescență cu totul computerizată și digitalizată păstrarea caietului atent colorat și îngrijit scris în care colegii devin intimi ar mai putea stîrni vreun interes. Era, cum ziceam, vorba despre un caiet pe care adolescenții îl țineau în mare secret și-l împodobeau cum se pricepeau ei mai bine, în care prietenii de suflet, iubiții și iubitele, dar și prezumtivii iubiți/iubite, scriau lucruri tainice, stîrniți, eventual de întrebări adolescentine de genul „ce părere ai drepte mine?”, „dar despre tine?”, „cui i-ai dat flori pentru prima oară în viața ta?”, „pe cine ai sărutat prima dată?” și altele asemenea.

Pe cînd avea 19 ani, Marcel Proust a răspuns întrebărilor de acest gen (nu chiar așa directe cum se practicau în liceele românești în anii 1980, totuși) în caietul secret al prietenei sale Antoinette Fauré, fiica lui Felix Fauré, viitor președinte al Republicii Franceze. Răspunsurile lui Proust au fost descoperite în 1924 de fiul Antoanettei Fauré în caietele uitate ale mamei sale. Cum Proust, care murise cu doi ani înainte, devenise deja legendar, descoperitorul a publicat răspunsurile sale și a vîndut, cu o sumă frumușică, la licitație, caietul pe care prozatorul completase chestionarul .

Așa, chestionarul de devenit celebru. Atît de celebru, încît, cum ziceam, mari realizatori de interviuri, precum Bernard Pivot ori James Lipton, ajunseseră să își încheie celebrele lor emisiuni supunînd invitații chestionarului. La noi, Eugenia Vodă obișnuia, cu ani în urmă, să încheie „Profesioniștii” cu acest chestionar. Și revista „Dilema veche” mai practică, din cînd în cînd, „chestionarul lui Proust”. Sigur, în toate aceste cazuri, conținutul chestionarului suferă unele modificări – unele întrebări sînt înlocuite cu altele, care par intervievatorului mai interesante.

Vă îndemn să vă jucați cu dumneavoastră înșivă, dar și cu alții, răspunzînd întrebărilor așa cum i-au fost puse lui Proust, cu precizarea că, în caietul domnișoarei Fauré, întrebările sînt puse în engleză, iar răspunsurile lui Prost sînt date în franceză: Care este virtutea dumneavoastră preferată? Ce calități preferați la un bărbat? Ce calități preferați la o femeie? Ocupația dumneavoastră preferată? Trăsătura dumneavoastră cea mai importantă? Care este ideea dumneavoastră despre fericire? Care este ideea dumneavoastră despre nenorocire? Care este culoarea dumneavoastră preferată și care este floarea dumneavoastră preferată? Care este pasărea dumneavoastră preferată? Dacă nu ați fi cine sînteți, cine/ce altceva ați vrea să fiți? Unde v-ar plăcea să trăiți? Care este prozatorul dumneavoastră favorit? Care este poetul dumneavoastră favorit? Care este pictorul dumneavoastră favorit, dar compozitorul favorit? Cine este eroul dumneavoastră din viața reală? Cine este eroina dumneavoastră din viața reală? Cine sînt eroii dumneavoastră favoriți din ficțiune? Cine sînt eroinele dumneavoastră favorite din ficțiune? Care sînt mîncărurile și băuturile favorite? Ce nume vă plac cel mai mult? Ce animale de companie nu puteți suferi? Ce personaje istorice vă displac cel mai mult? În ce stare de spirit vă aflați acum? Pentru ce greșeală aveți cea mai mare toleranță? Care este motto-ul dumneavoastră favorit?

Desigur, puteți adăuga după voia inimii și a curiozităților...