Atunci când, pe 16 aprilie 2007, un student înarmat a atacat comunitatea universitară de la Virginia Tech, atenția mass mediei s-a îndreptat spre destinul unui profesor născut în Ploiești, a cărui viață fusese presărată de multe încercări tragice.
La ora atacului, Liviu Librescu preda un curs de mecanica solidelor în Norris Hall, la etajul doi al clădirii. Pentru a-și proteja studenții, a ținut ușa blocată în calea atacatorului, în timp ce își îndemna studenții să părăsească sala de clasă pe fereastră. A fost împușcat prin ușă. Când atacatorul a intrat în sală, marea majoritate a studenților se salvaseră. E imposibil să rămâi indiferent la astfel de tragedii. În atacul care a avut loc pe 11 septembrie 2001, la New York, asupra Turnurilor Gemene, între miile de victime nevinovate, s-a stins și o veche prietenă, pe care am cunoscuto încă din școala generală. E vorba de Corina Stan (înainte de căsătorie se numea Corina Ionescu). Lucra la unul dintre etajele superioare ale turnurilor, ca analist programator pentru firma Cantor Fitzgerald. Atunci când s-a stins avea 31 de ani. Soțul ei, Alexandru, lucra pentru aceeași firmă; în dimineața de 11 septembrie au venit împreună la birou, s-au stins împreună. Am fost coleg de clasă cu Corina în vremurile liceului, la Ienăchiță Văcărescu. Prin clasa a noua, destinul ne-a adus la o aceeași masă de lucru într-unul dintre atelierele de practică industrială în care anii optzeci ne trimeteau pe mulți dintre noi. Am stat unul lângă celălalt într-o sesiune de protecție a muncii care a fost de un ridicol infinit. Trebuia să scriem după dictare ce nu avem voie să facem în atelier. Atunci când am aflat că ea plănuia să dea admitere la Politehnică, am întrebat-o cum ar fi fost să lucreze într-un loc exact cum este atelierul nostru. Corina era de un optimism extraordinar, și nu avea vreo perspectivă negativă asupra viitorului; nu de munca în industrie îi era ei teamă. Nu se temea de o posibilă repartiție nenorocită, și a avut dreptate, până ce am terminat noi facultatea toată aiureala cu repartițiile s-a încheiat. Îmi amintesc foarte bine și petrecerea din martie 1986, atunci când ea a serbat 16 ani, și pe care am celebrat- o cu toții la ea acasă, într-o zonă cu povești frumoase a Târgoviștei. Corina era cea mai optimistă dintre noi toți, se gândea la viitor cu încredere și speranță; ne aștepta treapta a doua, pe care ea o lua în serios. Pe masa ei se aflau câteva caiete cu probleme de matematică și fizică, mult mai ordonate și mai complete decât ale mele. Corina lua în serios tot ce ține de muncă și, din ce am văzut atunci, în școală, pot să-mi dau seama că peste ani devenise un profesionist valoros. Nici nu ne-am fi gândit noi în 1986 că zece ani mai târziu toată acea gașcă superbă de prieteni se va împrăștia prin lume, și că tocmai Corina, care avea atâta profesionalism, generozitate, îngăduință, înțelegere și speranță va fi prima dintre noi care nu va mai fi.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
