Îmi mărturisesc fascinația pentru paginile ascunse ale istoriei. E imposibil să nu te atragă misterele contemporane, lucrurile importante pe care cei ce le fabrică le ascund cât se pricep mai bine.

 Zilele acestea au loc negocieri în spatele ușilor închise, și ce oare ce s-ar putea comenta pe marginea lor? Vorba poetului: „zboară vești contradictorii, se-ntretaie știrile“, de parcă nu ar exista un document fundamental al statului, sau de parcă acela ar fi ambiguu sau facultativ. Să brodăm, așadar, pe marginea ideii de mister. Nu-i așa că nu ne putem liniști până ce nu aflăm tot ce ne este tăinuit? E un blestem al condiției umane. Și ne mai fascinează ceva: să aflăm toate documentele care s-au pierdut vreodată, să le regăsim, să comentăm pe marginea lor, să vedem ce e cu ele, nu ne găsim pacea până nu se întâmplă așa. Dar și câte s-au pierdut de-a lungul istoriei omenirii! Lista de pierderi e impresionantă. Cel mai curios lucru e că s-au pierdut piese care au fost jucate în teatru, pe care le-au văzut în epocă sute sau mii de oameni, dar care nu au ajuns până la noi, iar dintre martorii scenelor cu pricina, nimeni nu a consemnat nimic. Și totuși, cum e posibil să pierzi o piesă care s-a jucat într-un teatru? Nu se produceau mai multe exemplare ale pieselor, pentru uzul actorilor? Unde oare s-au împrăștiat copiile de lucru? Unde s-a rătăcit această minunată arhivă? Dacă ne propunem să aducem în discuție piesele de teatru ce ne rămân pururea pierdute ar trebui să amintim prima lucrare a lui Jean Racine, numită Amasie, scrisă în 1660. Tristă e situația cu piesele lui Molière, din aceeași perioadă, dintre care s-au pierdut Le Docteur amoureux (1658), Gros-René, petit enfant (1659), Le Docteur Pédant (1660), Les Trois Docteurs (1660), Gorgibus dans le sac (1661), Le Fagotier (1661). Un alt fel de pierderi sunt lucrările neterminate de autori, așa cum ar fi, de exemplu, ultima piesă proiectată a lui I.L. Caragiale, care ar fi fost despre personaje din Noaptea furtunoasă și din Scrisoarea pierdută, și care lear fi urmărit destinul 20 de ani mai târziu. Tare miaș dori să știu ce o fi plănuit I.L. Caragiale în acest proiect. Iar Mateiu Caragiale nu a încheiat romanul Sub pecetea tainei, după cum nici George Topârceanu nu a terminat romanului Minunile Sfântului Sisoe, al cărui început e atât de plin de umor... Și dacă tot veni vorba despre romane pline de umor rămase neîncheiate, să amintim aici că și epopeea soldatului Švejk, a lui Jaroslav Hašek, e și ea neterminată. Dar, din când în când, răsare câte o pagină pierdută, așa cum acum câțiva ani au fost regăsite niște manuscrise ale lui Franz Kafka. Ce aș dori să spun cu asta? Că nu se va stinge niciodată curiozitatea față de perioada care a urmat după aceste alegeri, față de toate acele dialoguri informale, negocieri de taină, consultări în afara cadrului uzual. Și toate dialogurile pe care unii le-ar dori ascunse, vor resurfasa spre gloria contemporaneității noastre, căci nu mai suntem în epocile în care scenele se pierdeau ușor. Ba dimpotrivă.