Săptămâna trecută l-am avut ca invitat la colocviul de la noi din universitate pe Francis Su, profesor de matematică de la Colegiul Harvey Mudd, care la finele anului 2016 și-a încheiat mandatul ca Președinte al Asociației Matematice din America.

E o tradiție ca la finele mandatului Președintele să susțină o prezentare la conferința națională, iar invitația noastră fusese ca oasptele nostru să expună și în fața studenților noștri, la California State University Fullerton, conferința sa. În astfel de prezentări prezidențiale, în general, vorbitorii fac mai degrabă matematică decât spun povești. Francis Su a ales să procedeze altfel, și așa s-a născut conferința intitulată Matematică pentru înflorirea personală (se află și pe youtube). Mi-a plăcut conținutul autobiografic al prezentării, povestea tânărului crescut în Texas într-o familie de origine chineză, care vede în matematică o cale de împlinire personală, și care ajunge în programul de doctorat de la Harvard. E o poveste de succes, fără îndoială. Dar, pe lângă toate acestea, Francis Su a menționat un detaliu personal aparte. Unul dintre foștii lui profesori, laureat al unei medalii importante în lumea matematicii, i-a spus la un moment dat că nu crede că el, studentul de atunci, ar fi potrivit pentru matematici. I-a sugerat că își pierde timpul la doctorat. Venind de la o autoritate în domeniu, replica aceea trebuie că a durut, că a generat îndoială și suferință. Francis Su a trecut peste episod și azi povestește despre el cu detașare. Azi se întreabă: adică de ce o autoritate să spună cuiva mai tânăr să se lase de meserie? De atunci, anii au trecut, și n-a fost chiar așa, a fost foarte bine că studentul de odinioară și-a continuat cariera. A rămas însă amintirea aceea amară. În timp ce Francis Su povestea scena asta, miam adus aminte de câte ori am auzit eu în România opinii negative despre potențialul unor oameni tineri, despre munca mea sau a unor colegi de-ai mei, emise de diverși. De pildă, când eram student, unul dintre cursurile noastre de la Universitatea București a fost predat de un personaj de la Institutul Academiei. La examen, nemulțumit de felul cum am abordat o problemă, mi-a sugerat că ar trebui să mă las de matematici. A fost o insultă exprimată de față cu colegii mei, ca multe alte insulte aruncate prin eterul lumii universitare românești. Și uitasem de scena aceea, dar miam amintit acum. Și mi-am zis, la 23 de ani de la momentul acela, ia să vedem cine era de fapt omul cu pricina? Am căutat într-una dintre bazele de date și am aflat că avea publicații puține și slabe, motiv pentru care era nervos. Pe studenți. Asta e o parte a problemei în lumea românească: cei care deversează torente negative nici măcar nu sunt cineva. Putem zâmbi și să povestim ca să se audă.