Despre cretinizarea României

Despre cretinizarea României

Totul începe şi se sfîrşeşte cu educaţia. Sistemul de educaţie românesc este în criză profundă de multe decenii. Impresia că generaţia mea, prin anii 80, făcea carte serios este o iluzie uşor explicabilă prin mecanismele ştiute ale memoriei subiective – eram tineri, frumoşi, geniali, la trup curaţi şi visam flori înflorind fără păcat, vorba unui poet, aşa că toate amintirile noastre despre ceea ce făceam şi cum eram noi la acea vîrstă nu pot fi decît dulci şi parfumate. Amintirile vîrstei excepţionale nu pot fi decît excepţionale!

În realitate, deteriorarea sistemului de educaţie este perfect sincronă cu deteriorarea ţesutului social. Nu puteam avea un sistem de educaţie bun şi performant într-o societate care arăta precum România în anii 80. După 1990, conştiinţa decăderii sistemului de educaţie a accentuat fenomenul în sine. În anii 80, deşi generaţiile trecute ne spuneau că şcoala nu mai este cea prin care ele trecuseră, aveam iluzia că facem performanţă. Nu făceam, dar nici nu ştiam cum arată performanţa. După 1990, moment al multor deşteptări, am priceput în ce groapă sîntem şi, paradoxal, această conştiinţă a căderii a agravat căderea. Nu ştiu bine dacă Hegel avea dreptate cînd zicea că existenţa este precedată de conştiinţă şi chiar de ea generată, dar ştiu sigur că existenţa este agravată de conştiinţă. Aşa şi cu căderea sistemului de educaţie. Cînd dobîndim convingerea că e prăbuşit, abia atunci s-a prăbuşit cu totul. Contrar multor experţi, eu nu cred că problemele fundamentale ale sistemului de educaţie din România ţin de curricula neinspirate din gimnazii, licee şi universităţi, de lipsa dăruirii dascălilor sau de infrastructura precară. Fără să neg că toate acestea sînt probleme reale, mă gîndesc că dacă şcoala românească ar avea toate aceste lipsuri acoperite, tot n-ar fi ceea ce trebuie să fie. Eu cred că şcoala românească trebuie să recupereze, să aducă în interiorul ei, trei lucruri pe care, în ultimele decenii, singură le-a alungat din sine: cultura, etica şi familia. Procesul separării şcolii de cultură mi se pare cel mai grav fenomen cu putinţă. Faptul că şcoala nu mai furnizează cultură, ci informaţie, "dezvoltă abilităţi" şi livrează formule este o adevărată tragedie. Lipsa minimului antrenament cultural al tinerilor absolvenţi de liceu se traduce în degenerescenţă intelectuală. Şcoala, zicea undeva Noica, trebuie să pună spiritul tînărului în criză, adică să-l facă să caute. Căutători trebuie să scoată şcolile, nu tineri cu abilităţi dezvoltate. Cultura dă repere, valorizează inteligenţa şi creativitatea, responsabilizează şi eliberează. Şcoala românească nu pare să creadă că aşa e. Educaţia a devenit informaţie livrată formal. Şcolile noastre trebuie să intre în profundă colaborare cu instituţiile de cultură şi cu oamenii de cultură. Şcolile noastre trebuie să devină centre de cultură în ele însele. Iar primul pas, trebuie să se întoarcă la marile cărţi. O listă de 50 de mari autori ( Homer, Platon, Cicero, Dante, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Goethe, Eminescu, Caragiale etc) adăugată Bibliei, mi se pare că trebuie să orienteze un întreg proces educativ, întins pe cîţiva ani, nu să fie doar teme de manual. Aştept acel ministru al educaţiei care va anunţa întoarcerea la educaţia bazată pe marile cărţi. Cînd aud că "ghiozdanul uşor" este criteriu al reformei în educaţie, mă sperii. E drept, nu atît de tare cum mă sperii cînd aud că toţi elevii trebuie să ia bacul într-o formă sau alta ori că un impostor academic dovedit este prim-ministru, e votata de un popor întreg şi se bucură de cea mai mare încredere. Dar sloganul "ghiozdanului uşor" mi se pare nepotrivit. "Odiseea" ori "Război şi pace" (cărţi obligatoriu de citit pînă la 18 ani, după părerea mea) sînt, totuşi, cam grele. Ghiozdanul uşor care le transformă în compedii de trei păginuţe fiecare este exact ceea ce ar trebui să evităm, nu este educaţie ci mimă tristă, aşa cum compendiile nu sînt operele pe care le rezumă. E greu ghiozdanul cu cărţi mari pentru spatele firav al tînărului român? Soluţia nu este să abandonăm cărţile mari, ci să întărim spatele tînărului – orele de sport trebuie să fie esenţiale! Educaţia şcolară a pierdut complet dimensiunea etică. O cercetare sociologică a unei generaţii ajunsă la bacalaureat acum vreo cinci ani, a arătat că cei mai mulţi băieţi aveau drept model de viaţă pe Gigi Becali şi cele mai multe fete pe Monica Columbeanu. Nu cred că există probă mai elocventă a eşecului de proporţii în materie de educaţie. Tinerii sînt complet neobişnuiţi să emită judecăţi etice cu privire la ceea ce văd sau fac. Profesorii cer şpagă şi elevii văd bine că cine dă şpagă trece clasa cu note mari fără să înveţe. După cum sesiza cineva, stricăciunea generaţiilor de părinţi şi de profesori – formaţi în glorioşii ani 80 – care practică acest sistem, se întinde, ca o maree neagră, şi asupra copiilor noştri. Tragedia este că părinţii de azi nu mai vor să aibă copii mai buni decît ei. Şi ajungem, astfel, la lepădarea şcolii de familie, dar şi a familiei de şcoală. Se mai menţine, încă, discrepanţa schizoidă a şcolii din comunism: una înveţi acasă, alta la şcoală. Generaţia mea a trăit-o din plin. Ceea ce ţi se spunea acasă, rămînea acasă, ceea ce ţi se spunea la şcoală, rămînea la şcoală. Diferneţa o pricepeai de mic: acasă venea moş Crăciun, la şcoală venea moş Gerilă. Nu vă repeziţi să blamaţi televiziunea ori politicienii pentru accelerarea procesului de cretinizare a României. Ei nu sînt decît parte a fenomenului ca atare. Sursa căderii stă în educaţie. Şi tot acolo este şi sursa revenirii.