Din cînd în cînd, îmi place să deschid la întîmplare o anume carte și să citesc pagina care mi se arată sub ochi.
Cu unele cărți, mă port așa din dragoste. Le iubesc atît de mult, încît simt nevoia să le mîngîi uneori și o fac în acest mod. De la altele, aștept provocări pentru că știu cît de multe lucruri spectaculoase zac în el și așteaptă să fie surprinse, fie și în acest fel sau tocmai în acest fel. În fine, există în biblioteca mea o carte pe care, de cînd o am, o parcurg în acest mod. Este ”Nocturnal” de Marin Tarangul, apărută în 2010 la Humanitas. O deschid la întîmplare și citesc. Deja, am impresia că am citit-o toată de cîteva ori în acest fel, dar tot nu mă pot opri să repet această lectură indisciplinată iarăși și iarăși. O deschid aleator, citesc un fragment sau două din ea și apoi o așez la locul ei. După un timp, revin și fac același lucru. Cu nici o carte nu mai făcut așa și nu am răspuns la întrebările ”de ce tocmai acum?” și ”de ce tocmai cu ea?”. Cu ani în urmă, Nicolae Manolescu a scris un text splendid, intitulat ”Și cărțile au suflet”, în care povestea cum se ascund sau se arată cărțile în bibliotecă după voința lor, adesea necorelată cu nevoia celui care le caută. Mă gîndesc că și această carte are sufletul ei și mi se dă numai așa, în fragmente, sub condiția revenirii. Dar despre altceva vreau să vorbesc acum.
Am dat, deunăzi, de următorul fragment în ”Nocturnal”: ”Prin anii 80, cei care cereau refugiu în Franța trebuiau să ajungă la un turn aflat la marginea Parisului, așezat între mai multe artere. Deși îl vedeai de departe, nu era ușor să ajungi la acest turn. Am dat acolo, prin bazarul de origini ale refugiaților veniți din toate colțurile lumii, peste o femeie din Madagscar care căuta în zadar o explicație ca s-o dezmeticească. I se spusese la Oficiu să se prezinte data viitoare la camera X din același turn. Femeia înțelegea franțuzește, dar era speriată de ideea că va trebui să ajungă din nou la turn peste cîteva zile. De data asta, ca să ajungă la turn, o condusese cineva, dar, zicea ea, data viitoare trebuie să ajungă singură. Și care-i greutatea? De ce a atît de reticentă la gîndul că trebuie să întoarcă aici? Avea notată pe o hîrtie adresa turnului, etajul și numărul camerei unde urma să se prezinte, și eu nu înțelegeam ce nu putea ea să înțeleagă. Cînd ai o adresă și vezi că ea corespunde unui turn care îți sare în ochi, nu ai nici o dificultate să ajungi unde trebuie. E adevărat că turnul e plasat la o încrucișare de artere atît de încîlcită și cu atîtea stopuri și străzi de traversat, că nu era simplu să ajungi, mai ales că adresa figura pe mai multe străzi de-odată. Nu știam care e nedumerirea ei și eram curios să aflu. Merg cu femeia pînă la o stație de metrou și o pun în fața hărții locului respectiv, unde poziția turnului între atîtea străzi era clar indicată. Aștept și o las să se lămurească cu harta în fața. Dar biata femeie se uita degeaba în față, că nu înțelegea ce vede. Am pus degetul pe hartă să-i arăt locul, străzile și ieșirea din metrou, dar ea habar n-avea ce-i arăt. Putusem totuși să-mi dau seama că era întreagă la cap, ba chiar părea destul de vie în felul în care căuta să gîndească și să exprime ce nu înțelege. Am întrebat-o de unde vine. Din Madagascar. Și nu avea acolo o adresă, o casă? O casă avea, dar nu ca aici, cu alte case împrejur. Locuia cu bărbatul ei în brusă, unde întîlneai mai mult animale decît oameni. Uneori, mi-a spus, ieșea cu bărbatul ei, amîndoi în pielea goală, să vîneze animale de cîmp. Nu fusese decît rareori la oraș, de fiecare dată dusă de alții cu camioneta. Și ajunsese la Paris tot așa, ca un bagaj purtat de alții, ca să fugă de un măcel local între triburi. Așa mi-am dat seama că femeia nu știa pe ce lume se află. Dar, mi-am zis, asta nu o împiedică să înțeleagă acum o adresă care este foarte vizibilă pe hartă. Or, ea tocmai asta nu înțelegea; ceea ce era vizibil pentru mine, nu era și pentru ea. Mi-a venit, însă, o idee: să schimb optică și să-i spun femeii să-și închipuie că e o pasăre și că privește de sus tot ce este desenat pe plan. Cînd i-am spus că pentru o pasăre planul nu este așezat vertical în fața ochilor, ci este culcat pe orizontală, atunci a început să înțeleagă. Și cînd i-am mai spus că tot ce este descris la scară mică pe plan este de fapt mult mai mare în realitatea, fața ei s-a luminat. Acuma știa să citească un plan, prinsese convenția și lucrurile păreau firești; străzi, clădiri, toate erau reduse, ca niște insecte, ca să nu ocupe locul pe care îl ocupau în realitate. ”
Întîmplarea aceasta m-a urmărit cîteva zile. Simt că are un tîlc. Uneori, ca să înțelegi ce ți se întîmplă, ca să-ți dai seama pe unde trebuie să o iei, e nevoie de cineva care să-ți dea perspectiva corectă, pentru că ceea ce vezi conform experienței tale poate fi cu totul altceva decît ceea ce este în realitate. Marin Tarangul a lămurit-o pe femeia aceea că trebuie să se pună în locul unei păsări și să accepte vederea ”la scară”. De-odată, totul i s-a lămurit. Fii pasăre, și vei înțelege cum să revii la turn, ar fi putut suna sfatul cel bun! Dar ce o face pe femeia aceasta să aibă nevoie și să primească îndrumarea lui Marin Tarangul? Spaima pe care o resimte în noul spațiu, în care a ajuns anume pentru a se refugia. Doar că refugiul, iată, a salvat-o de un pericol (cel al măcelului intertribal), dar îi produce anxietăți pe care nu le-ar fi cunoscut dacă nu s-ar fi refugiat. Spaima de a nu mai putea reveni la turn era ceva nou pentru ea. Spaima de a nu mai putea ajunge înapoi, la destinație e ceva obișnuit pentru fiecare dintre noi. Simt că e ceva profund în povestea asta. Chiar dacă nu ceva neapărat inițiatic, ceva ce ar putea fi o explicație a lucrurilor cu adevărat importante din viața noastră tot este.
Ne puteți urmări și pe Google News
mai 2012.
Recomandările noastre
