EVZ prezintă istoria unei zile deformate de propaganda comunistă: 1 Mai. Semnificaţia iniţială - comemorarea muncitorilor ucişi la Chicago în 1886, pentru că solicitau ziua de lucru de doar opt ore - s-a pierdut, odată cu comunismul.

1Mai este memorie. Câteodată, amintirea personală a mii şi mii de muncitori scoşi la defilare de un regim care se mândrea cu drepturile, invizibile de altfel, pe care le acordase. Alteori, imaginea publică a prezidiului nomenclaturist încadrat de celebrul „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!“. Puţini sunt însă cei care ştiu de ce se bucură de ziua liberă în care grătarele, mititeii şi berea se află în prim-plan. Care este, de fapt, istoria ce se ascunde în spatele acestui ritual public numit „Ziua Muncii“?

Pentru un produs tipic al sistemului de educaţie din România ultimei jumătăţi de secol, informaţia poate să vină ca un paradox: pe 1 Mai nu veneră m primăvara, nu întâmpinăm deschiderea sezonului estival şi nici nu celebră m munca în chip de valoare fundamentală a societăţii. Înainte de a fi memorie, 1 Mai este în primul rând istorie. O poveste care ne aminteşte lungul şir de lupte duse de muncitori pentru o „zi normală“ de lucru compusă din 8 ore, cu pauză de masă la amiază.

Prea mult sânge

Istoria zilei de 1 Mai începe în 1884, când Federaţia Sindicatelor hotărâse să consacre în mod public, împotriva voinţei patronatelor americane şi canadiene, ziua de muncă de 8 ore.

Pe 1 mai 1886, pentru a celebra evenimentul, muncitorii au decis să organizeze o grevă generală. În toate marile oraşe nord-americane, zeci şi sute de mii de muncitori au invadat străzile şi pieţele. Cei mai organizaţi dintre ei s-au adunat în Chicago. Peste 80.000 de oameni uniţi de sărăcie şi legaţi de exploatare au mărşăluit în acea zi pe principalul bulevard al oraşului, Michigan Avenue. La trei zile de la marea demonstraţie au izbucnit conflicte între industriaşii locali, sprijiniţi de forţele de poliţie, şi muncitori, evenimente în urma cărora mai mulţi demonstranţi au fost ucişi.

Pentru a protesta la adresa acestor abuzuri ale autorităţilor, mai mulţi anarhişti au convocat un miting pe 4 mai, în Piaţa Haymarket. Deşi această ultimă grevă se desfăşura în spiritul non-violenţei, explozia unei bombe artizanale aruncată din mulţime a rănit uşor câţiva agenţi ai poliţiei din Chicago. Aceştia - profitând de panica apărută - răspund cu foc şi omoară câţiva zeci de muncitori din mulţime. Aşa începe ceea ce istoricii vor numi mai târziu „Afacerea Haymarket“, un proces injust, desfăşurat în lipsa oricăror probe judiciare, împotriva liderilor muncitorilor. Unii vor fi executaţi, alţii se vor sinucide în închisoare şi numai un sfert din numărul celor arestaţi în urma masacrului vor fi graţiaţi după ceva timp.

La patru ani distanţă, A Doua Internaţională Socialistă a decis împreună cu sindicatele nord-americane să cinstească memoria martirilor din Piaţa Haymarket prin organizarea, de 1 Mai 1890 (de acum devenită oficial Ziua Internaţională a Muncitorilor), a celui mai mare protest antimuncă din istorie. Devine astfel limpede că, în tradiţia mişcării muncitoreşti, aşa cum este aceasta valorizată în statele democratice, ziua de 1 Mai umple străzile şi pieţele publice cu pancarte, tricouri şi eşarfe roşii, pentru a rememora şi reprezenta în faţa tuturor cât sânge a fost vărsat pentru atingerea „normalităţ ii“ unei zile de muncă de doar 8 ore, cu pauză de masă.

Sărbătoarea proletarilor din toate ţările

Muncitorii din toată lumea se unesc pe 1 Mai în protestul lor la adresa exploatării, însă o fac diferit, în funcţie de tradiţiile specifice mişcărilor muncitoreş ti naţionale. În Uniunea Sovietică, prima paradă de 1 Mai a avut loc în 1917, în Piaţa Roşie. În acest spaţiu public, după construcţia Mausoleului lui Lenin în 1924, sute de mii de muncitori, ţărani şi soldaţi ruşi vor comemora, vreme de peste opt decenii, în fiecare an, Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

. În 1958, în Statele Unite, preşedintele Dwight D. Eisenhower a decis ca de 1 Mai să se sărbătorească Ziua Fidelităţii faţă de tradiţia libertăţii americane. Gestul preşedintelui a avut scopul de a evita suprapunerea festivităţ ilor muncitorilor americani cu cele din ţările comuniste. În Statele Unite, Ziua Muncitorilor este sărbătorită în prima zi de luni din septembrie. Cu toate acestea, semnificaţia primară a evenimentului nu a fost uitată. În 2006, spre exemplu, muncitorii mexicani imigranţi au ales 1 Mai pentru a declanşa un boicot general cu scopul de a modifica radical legislaţia muncii.

În alte state cu o istorie sindicală solidă - Germania si Marea Britanie -, 1 Mai este ocazia pentru proteste de mari dimensiuni organizate de muncitori. În ultimii ani, violenţa nu a lipsit de la aceste manifestări. Restaurantele tip fast-food şi maşinile scumpe au devenit victime ale euforiei demonstranţilor.

VERSURI

1 Mai muncitoresc Versurile: Maria Ranteş Muzica: Ciprian Porumbescu Râde iară primăvara, Peste câmpuri, peste plai, Veselia umple ţara, C-a venit Întâi de Mai!

Muncitorii au pornit Şi-ntr-un glas s-au înfrăţit! Şi ei azi sărbătoresc Unu Mai muncitoresc.

Înfrăţiţi azi cu ţăranii, Muncitorii-n joc şi cânt, Prăznui-vor în toţi anii Libertatea pe pământ.

Peste mări şi peste ţări, Se adună pe cărări Lumea toată în alai Pentru al nostru Întâi de Mai!

IPOTEZĂ

O sărbătoare anti-Pascală

Istoria lui „1 Mai muncitoresc“, privită de la distanţa anilor care s-au aşezat peste amintirea defilărilor forţate, pare să fie, pe deplin, sărbătoarea seculară a comunismului naţional. Într-un regim autodeclarat ateu, reinventarea unor serbări precreştine avea scopul subminării tradiţiilor religioase împământenite. Privită din această perspectivă, ziua festivă nu era doar prilejul anual de manifestare a solidarităţii muncitoreşti, ci însăşi vârful de suliţă al „noii lumi“ îndreptat împotriva celei mai mari sărbători ortodoxe: Paştele, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. Exemplifică deplin presa epocii: „Ziua de 1 Mai şi a primăverii, când natura este în plină prefacere şi înnoire, reprezintă şi pentru omenire o mare sărbătoare. Înnoire a naturii, înnoire şi în sufletul oamenilor simpli“. Comunismul devenise deja o religie, iar liderii săi nişte zei pământeni ridicaţi pe umerii unei zile care-şi pierduse substanţa originară.

„TRADIŢIE“

Parade de dragul Partidului

Pancarte, lozinci, eşarfe fluturate, steaguri, uniforme, cântece. Ele au scris istoria reinterpretată a unei zile puse în slujba comunismului, între 1945 şi 1989. 1 Mai devenea în imaginarul comunist românesc ziua celor ce muncesc şi mulţumesc etern partidului pentru „marile libertăţi“ de care se bucură.

Decorul era întotdeauna acelaşi: mii, zeci de mii de oameni ai muncii inundau pieţele oraşelor cu cântecele şi uralele lor. Pionierul ce-şi flutura mândru cravata roşie, stahanovistul, eroul muncii socialiste, colhoznicul înfrăţit cu muncitorul în interiorul unei echităţi socialiste perfecte - iată personajele principale ale unei zile ce au uitat vreme de cinci decenii că sursa sa esenţială este contestarea. Revendică rile erau evacuate cu totul dintr-un peisaj croit special să glorifice partidul şi oamenii săi. Extinderea drepturilor devenea nulă într-o ţară ce „acordase“ deja toate drepturile.

Istoria industrială a secolului al XIX-lea, aceeaşi care produsese prin ricoşeu o masă proletară hotărâtă să-şi asigure un minimum de condiţii de muncă, devenea în mâinile partidului povestea triumfului glorificator al ideilor comuniste. Psihoza idealului socialist, a unui teritoriu eliberat de clase propunea mereu acelaşi scenariu: mari şi mici, oamenii noi demonstrau de 1 Mai pentru regim. Şi nu o făceau doar ei, ci erau întotdeauna însoţiţi într-o perfectă unitate în gând şi faptă de către proletarii încă „neeliberaţi“ din „lagărul capitalist“.

1 Mai era în oricare dintre anii perioadei 1945-1989 nu doar ziua „marilor realizări“, ci şi ziua solidarităţ ii internaţionale a celor ce muncesc. Şi dacă raiul comunist îşi avea personajele sale, lumea capitalistă nu putea evita logica demonizării. Miile de oameni care-şi cântau partidul şi conducătorii la Bucureşti erau însoţiţi într-un cor al tăcerii paralel de coloane uriaşe de demonstranţi care ocupau, potrivit propagandei socialiste, străzile capitalelor occidentale.