De cînd Polirom a publicat prima ediție a voluminosului studiu ”Narcotice în cultura română. Istorie, religie și literatură” de Andrei Oișteanu, adică din 2010, cititorii săi au avut pe bună dreptate convingerea că au sub ochi o carte unică. În 2014 a apărut a treia ediție, adăugită și ilustrată. Nimeni pînă la Andrei Oișteanu nu a vorbit atît de documentat, de vast și de sistematic despre rolul substanțelor psihotrope în cultura noastră. Nimeni înaintea sa nu le-a inventariat prezența culturală și nu le-a evaluat efectele.
Andrei Oișteanu face, așadar, o muncă de pionierat și propune o carte care va rămîne de referință pentru orice studii viitoare de istorie culturală sau literară românească. Dar, mai presus de asta, succesul cărții ne dă un semnal important: cultura română a ajuns la maturitatea la care poate vorbi despre sine și în acest fel.
Cînd apar asemenea cărți, care provoacă o prejudecată (de pildă, aceea că despre un subiect precum cel al lui Andrei Oișteanu se cuvine a se vorbi doar pe la mese, în ritualul local al bîrfei) este de felicitat autorul, dar și de urmărit publicul. Se prea poate ca publicul să nu fie pregătit și să respingă producția autorului. Se prea poate ca publicul să se simtă ultragiat – faimosul număr din ”Dilema” din februarie 1998 dedicat lui Eminescu are, încă, ecouri. S-ar putea să considere că o asemenea carte e un fel de tabloid în peste 600 de pagini al culturii noastre, al marii noastre culturi! Succesul de public și de cronică al cărții lui Oișteanu, însă, ne arată un fapt îmbucurător. S-o fi diminuat publicul de carte în ultimul deceniu, nu zic nu, dar pare că acela care a rămas, a ajuns la un grad de înțelepciune îmbucurător. Să știi să guști o asemenea carte ține de maturitatea lecturii, nu de copilăria ei zglobie și nici de adolescența ei infatuată.
De la bun început trebuie să trecem peste o prejudecată care, mă grăbesc să o spun, este foarte sănătoasă. Adică, prejudecata este de depășit și nu de distrus. În general, de cîte ori pomenim de acest substanțe stupefiante, narcotice, droguri etc. un instinct legalist-etic ne obligă la un discurs de condamnare - și e bine, cum ziceam, că reacționăm astfel din reflex. Ceea ce e de făcut, ca să înțelegem bine cartea lui Andrei Oișteanu, este să trecem peste acest reflex și să înțelegem consumul de stupefiante ca pe o slăbiciune și nu ca pe o plăcere vinovată, ca pe o formulă de evadare și nu ca pe un act de teribilism, ca pe o încercare (uneori disperată!) de a completa ceva ce lipsește și nu ca pe o formă de manifestare a suprasaturației, a preaplinului. Ispita esta mi complicată decît tentația, iar cartea lui Oișteanu este despre o ispită rodnică, pare-se, în plan creativ. E drept, că tot instinctiv facem diferența între un consumator oarecare și un artist (genial, eventual) care are aceste apucături. În primul caz, vom spune că drogul este cauza ratării. Dar în al doilea, nu-i așa că parcă am spune că drogul e cauza creativității exacerbate, ieșită din comun? Și mai e o prejudecată de trecut pentru a gusta din plin cartea lui Oișteanu: aceea a ”experimentului”. Evident, au fost și dintre acei scriitori ori artiști care au încercat stupefiantele ca să vadă cum e, pur și simplu. Dar, citind cartea lui Oișteanu, vedem că acesta e cazul de prea puține ori. Fenomenul raportării creatorului la drog este atît de complex încît întrebarea ”de ce consumă, domne?” aproape că nu-și mai are rostul. Oricum, nu consumă doar ca să vadă cum e. În general, discursul public este mai înțelegător cu creatorii consumatori și pentru că, în fond, ei produc ceva. Au nevoie de stimuli suplimentari, se zice. Îndrăznesc să spun că examinarea pe care o face Andrei Oișteanu, uneori aproape clinică, alteori cu întreg instrumentarul analizei literare, ne îndepărtează de un răspuns atît de simplu.
Ne puteți urmări și pe Google News
Există, se știe, două tipuri de substanțe psihotrope: unele care excită, stimulează, energizează și alte, dimpotrivă, care anesteziază, toropesc, adorm. Ceea ce au ele în comun este tocmai scoaterea celui care le consumă din comun, proiectarea lui în afara realității. Intelectualii creatori, cei care vor să mărturisească totul despre ceea ce e omenesc, nu puteau rata experiența aceasta. Lista oamenilor de cultură români care au simțit nevoia să scrie despre consum este, din cîte se vede în cartea lui Oișteanu, destul de bogată. Lista celor care au investigat continentele luxuriante, dar și tragice în același timp, ale drogului fără să-l fi consumat neapărat este, încă, și mai lungă. Oișteanu ne arată că interesul autorilor noștri pentru experința umană a ”narcoticului” are tradiție serioasă – de la Milescu Spătarul și Cantemir pînă la Culianu,Codrescu ori Cărtărescu. În fond, experiența drogului este o experiență umană limită. Vindecă sau ucide, eliberează ori leagă în dependență sufocantă, impactul drogului este mult prea puternic pentru biata ființă, de cele mai multe ori. Tot ceea ce se leagă de drog, adică visarea, durerea, chiar moartea în final, duc omenescul pînă la cea mai nesigura frontieră a lui – cum să nu fie creatorii interesați de acest spațiu?
Delimitarea conceptuală a cărții este foarte largă. Oișteanu înțelege prin ”narcotic” toate substanțele care ne coboară sau ne urcă stările prin puterilor lor chimice – de la opium la ciuperci ”otrăvitoare”, de la morfină la cafea, de la mescalină la tutun, de la laudanum la băutura alcoolică. De asemenea, teritoriul cultural al cărții sale este vast, autorul examinînd tema în sincronicitatea ei. Marii consumatori ai lumii literare (Baudelaire, De Quincey, Poe, Huxely, Junger, Castaneda etc), dimpreună cu șamanii societăților pierdute în istorie, dar și cu Beatleșii, hipioții și studenții americani ai anilor 70 ai secolului trecut, sînt un decor universal pe care Oișteanu îl așează cu abilitate în scenă pentru a spune povestea care îl interesează, cea a experienței intelectualului creator român cu drogul. Cartea este pasionantă și farmecul ei vine din amestecul foarte special de omenesc și livresc pe care îl conține. Indiferent dacă iubești cărțile și mai puțin oamenii ori dacă iubești mai mult oamenii și mai puțin cărțile, ”Narcotice în cultura română” vă va da satisfacție. Luați-o acasă, trageți storurile și consumați-o!
Recomandările noastre
