Copilăria îi lăsase cicatrici oribile și încă dureroase. N-a înțeles niciodată de ce i se întâmplase ce i se întâmplase. Încă mai simțea furia abandonului părintesc. Fusese un copil atât de bun și de ascultător... Își făcea singură patul, citea și scria fără greșeli de la patru ani, nu plângea, nu cerea nimic, decât atenția și dragostea părinților.

 Deși trecuseră mai bine de 13 ani, își amintea prea bine patul ăla deșelat și aspru în care.., își închidea ochii, rememorând fiecare durere și tresărire.

- Ce-mi faci? De ce mă dezbraci?

- Taci, că nu mai pleci acasă dacă spui ceva.

-Au! Mă doare! Nu vreau! Te spun lui tati.

Nu l-a spus niciodată, nici măcar când a luat-o acasă și a scăpat de băiatul acela rău. În mintea ei de copil de 5 ani, lucrul acela era prea intim și prea rușinos ca să-l afle tati.

De câte ori se întâmplase? Cine mai știe... Mintea ei refuza să mai numere, să mai adune. În momentele alea își ținea respirația și se învinețea până la leșin. Credea că în felul ăsta nu e prezentă sau complice.

- Nu te mai încorda așa, că nu pot să intru, îi striga în timp ce îi acoperea gura cu mâinile lui murdare și urât mirositoare.

Putea să-i facă orice. Durerea nu se mai simte dacă e obligată să se repete. Tati o să vină la primăvară, dacă sunt cuminte o să mă ia acasă.

Uneori, o trezea în miez de noapte și o obliga să îl atingă. Cu ursulețul de pluș în brațe, înghițea râuri de lacrimi tăcute și reci. Îl ura. Visa cum îl ucide, îl rupe în fâșii și îl aruncă la câini. Slăbise atât de mult, dar cum naiba să mănânce? Nici nu putea să stea așezată din pricina rănilor și a umflăturilor, dar cine să-i ghicească suferința?

- O să mă omoare maică-ta, când te-o vedea așa slăbănoagă. Ia și mănâncă, îi spunea mama monstrului ce îi furase copilăria.

- Vreau la mine acasă. Vreau să vină tati!

- Ehe, mai e până la primăvară. Cosmine, ce dracu îi faci la fata asta de plânge toată ziua? Te-am rugat să ai grijă de ea, nu să îmi faci probleme.

- Nu-i fac nimic, mamă. A zis ea ceva?

- Ce să zică? Nu vezi că e mută? Joacă-te și tu mai mult cu ea, bag-o în seamă.

- Hai cu mine în casă, să-ți zic o poveste.

Copila s-a oprit în fața patului bine cunoscut, refuzând să-i facă pe plac. Îl înfrunta fără să tremure, cu ochii ei mari și verzi și cu dinții strânși.

- Să știi că te spun ce-mi faci!

A prins-o de părul de pe ceafă și a trântit-o în genunchi. Câtă putere avea băiatul ăsta de 15 ani! Doamne, de ce nu putea să-l lovească și ea? De ce era atât de slabă? Cum l-ar fi sfărâmat ea dacă nu era fată și dacă în pantaloni ar fi avut altceva!

- Vezi tu ce pățești acum.

A dezbrăcat-o și a obligat-o să deschidă gura. Gustul sărat al urinei lui a înecat-o. O usturau și ochii. Nu plângea, îl privea curajoasă, jurându-și, pentru prima dată în scurta ei viață, că niciun alt băiat n-o s-o mai atingă vreodată.

- Zi că-ți place! Zi, că altfel nu-ți dau drumul.

- Într-o zi o să te omor, i-a răspuns calmă.

A primit o palmă direct peste gura care se chinuia să rămână deschisă. Și, uite-așa a pierdut primul dinte.

N-o să-l uite niciodată.

Au urmat 2 ore de chin. Îi strivea trupul firav sub greutatea lui, încercând să pângărească și ultima fărâmă de inocență.

- Ce dracu’ ești atât de strâmtă și de încordată?

În clipele alea de groază, mintea ei prindea aripi și încerca să evadeze cât mai departe, de ferestrele care nu știau să ascundă rușinea. De ce nu-l pâra la maică-sa? De ce nu fugea? Era la fel de vinovată ca și el.

- Curge sânge, oprește-te! Opreștete!

Plânsetul ei cutremura încăperea. Un amestec ciudat de miros de copil, transpirație de adolescent excitat, urină și sânge cald îi acoperea tot corpul. A spălat-o în grabă, de teamă să nu-l prindă cineva.

- Mă ustură, tare!

- Stai să-ți dau cu niște margarină.

- Nu vreau, nu vreau! I-a desfăcut picioarele pline de vânătăi și a început să o ungă.

- E rece, doare!

- Taci, tâmpito!

O batjocorise în ultimul hal. Palidă și ofilită ca o petală căzută, a zăcut până dimineață.

- Cosmine, ce are fata asta de nu se mai trezește?

I-a pus mâna pe frunte – ardea ca focul. I-a pisat o aspirină și i-a vârât- o pe gât. - Mă doare, și i-a arătat pata de sânge de pe chiloți.

Femeia a simțit că leșină. A dezbrăcat- o în urlete de durere. Avea ochii stinși de suferință. Ochii ei verzi care ascundeau atâtea secrete... Dacă ar putea vorbi. Obrajii supți și dintele pierdut prea devreme erau martorii tăcuți ai suferinței.

- Cosmine, ce i-ai făcut? Vrei să te bage ăștia la pușcărie? Tu știi cine e taică-su? Nenorocitule, te omor cu mâna mea!

- Lasă-mă în pace! Nu i-am făcut nimic, ea a vrut.

A curățat-o cu milă și blândețe. Rănile se infectaseră, iar puroiul pulsa amenințător de sub pielea roșie și iritată.

- Dumnezeule, ce mă fac? Ajung la pușcărie...

A început să dea telefoane disperate la toți cei care puteau să o ajute, fără ca părinții fetei să afle. O săptămână copila s-a luat la trântă cu moartea care bătea în fiecare fereastră și deschidea toate ușile. S-au spus rugăciuni, s-au făcut leacuri, s-a mers la vrăjitoare.

Dumnezeu, drăguțul, își făcuse, în sfârșit, timp și pentru acest biet copil uitat de părinți printre străini. Vorbea cu inima ei, pentru că trupul rătăcea între cer și pământ: nu-i încă vremea să pleci, suflete! Trebuie să trăiești.

Dar din ea mai trăiau doar ochii ăia verzi care știau atâtea....

- Tati, ai venit! Suferința ei se sfârșise.

Tati o salvase, chiar dacă nu va ști vreodată prin câte a trecut. Trei luni trăise pe cont al dracului de propriu, dar devenise puternică.

- Ești bine? Ți-a plăcut aici?

- Da, tati.

Răspunsese atât de simplu, încât n-aveai cum să n-o crezi. Nimeni nu știa că-și pierduse sinceritatea și inocența copilăriei.

13 ani au trecut pe negândite. A crescut frumos. A simțit primii fiori ai dragostei, dar nimeni nu înțelegea de ce nu putea să o atingă. Încă se temea, deși era puternică. Rănile trecutului o trăgeau înapoi, trebuia să încheie socotelile lăsate neterminate. La 5 ani își jurase să îl omoare.

La majorat a primit o mașină. Și-a potrivit în oglinda retrovizoare o șuviță rebelă și a răsucit cheia în contact. Nu mai călcase de atunci în satul ăla blestemat, dar își amintea perfect casa. Trei ore l-a pândit la umbra unui copac. Știa totul despre el – crescuse, avea nevastă și copil. L-a privit cum iese din curte, fără să simtă nimic.

A apăsat accelerația cu sânge rece și cu nepăsarea unui asasin plătit. S-a văzut pe ea copil, pe el adolescent. La început se jucau frumos împreună. Până când el a vrut să se joace de-a mama și de-a tata.

Era timpul ca tata să moară....