Cum s-a dat „dezlegarea” la mâncăruri cu buruieni și interdicția ante-pascală la carne și șpriț, creștinii apropiați, cu care până atunci relaționai normal, se uită câș la tine și te umilesc: „Io țin post! Tu de ce nu ții?”. Cum ar veni: „Io m-am spălat, iar tu cam puți!”.

Printre marile obsesii ale omenirii, dacă nu cumva cea mai mare, se numără curățenia. Nu e vorba doar de rânduială. Până și rândunica își scuipă gingaș amestecul de humă, pene și excremente în timp ce-și pregătește cuibul. Nu. Omul trebuie să spele. N-ai prea zice, după cum put a modernitate unii conaționali. E ca-n bancul comunist cu mirosul unui rahat într-o pădure de brazi. Spălătura aduce o satisfacție particulară. Igiena, ți-o vor spune oameni de pe stradă, luați anapoda într-o înșiruire de întrebări, este o chestiune „elementară”. Și de ce n-ar fi. Într-un studiu relativ recent 80% dintre respondenții români, ce-i drept din zonă urbană, se considerau atractivi fizic. Ce-i drept, tot ei spun că cel mai important atribut al frumuseții îl reprezintă ochii. Asta în timp ce, totuși, un mic procent din cei intervievați nu se spălau deloc pe dinți și mai puțin de unul din doi aveau toți dinții în gură. Din fericire ne tundem. Ne tundem obsesiv. Ne tundem în frizuri, fițe, aranjamente să stea părul bine gelat pe cap. Sau dat cu spumă. Sau cu ceară. Sau cu fixativ. Sau cu orice combinație de două dintre ele. O radiografie transversală a stării de curățenie trupească a timpului prezent stă, deci, vizibil, pe paradox. Știrbi dar cu perciunii la zi, ne-epilați - doar una din trei femei au vizitat un salon de profil în studiul respectiv - dar dacă te uiți în ochii noștri ai să vezi ceva frumos, adânc, profund, inconfundabil românesc. Și să rămâi așa, pierdut, ca poetul în privirea Veronicăi Micle. Mens sana in corpore barosano! Mai presus de trup, îți vor spune însă drept-credincioșii, stă sufletul. Vorba lui Juvenal, bardul roman care sugera „mens sana in corpore sano” - prost înțeleasă de consumerist sub forma „mens sana in corpore barosano” - a fost preluată din timpuri imemoriale de vulg. Doar că mintea sănătoasă a devenit suflet sănătos. Greu cu latina și-atunci, și-acum, în anumite cercuri. Biserica și nu doar biserica sussemnaților, a noastră, a tuturora, biserica luată ca entitate aiurea, a pretins încă mai dinainte ca actul de divinație să se facă printr-o spălare prealabilă de jeg. Carl Gustav Jung vorbește, în Psihologia Religiilor, de nevoia sacerdotului de-a-și curăța mâinile și trupul într-o anumită ordine pentru a permite comuniunea cu divinul. Unde divinul are un ficat mai sensibil, nu tolerează anumite odoruri. Dar dincolo de asta, aceeași biserică a ordonat consumul anumitor alimente într-un anumit fel, la anumite ore și într-o anumită ordine pentru a obține nu doar spălarea corpului pe dinafară - ceea ce la spălătoria de mașini se numește „exterior” prin comparație - dar și pe dinăuntru, ceea ce la spălătoria de mașini se numește „interior”. Pe scurt, post. De la șaorma la ciorba de ștevie Postul e o invenție remarcabilă. Poți petrece mult timp în meditație privind bizareriile alimentare proferate, unele care de decenii, dacă nu secole, au căutat a fi reșapate de nutriționiști în încercarea de-a promova bostănării intelectuale precum: detoxifierea corpului, creșterea imunității, curățarea ficatului, eliminarea energiilor negative din corp și, per total, primenirea cuibului pentru venirea rândunicii. Evident, după un lung timp petrecut în slană și caltaboș postacului tradițional - adică persoana care se decide să țină post - ciorba de ștevie, urzici sau lobodă îi va face masiv cu ochiul. Dacă înainte mânca mămăligă cu brânză acum va mânca mămăligă cu gem! Și dacă înainte lua lejer o șaorma cu de toate acum o să lingă lipia și castraveciorii murați, bine stropiți cu usturoi care alungă strigoii. Dischinezia biliară post-pascală Mai grav nu e că țin oamenii post. Până la urmă de ce-ar fi altfel decât lăudabil efortul de-a diversifica hrana și cu un aport consistent de celuloză. Mai grav e când unii oameni țint post dement, nu doar canonic cât și habotnic de își duc hemoglobina în zona inferioară a coeficientului lor de inteligență de-ajung să primească transfuzii ca să-și revină sau când, detoxifiați și-un pic anemici numai bine la ieșirea din post, când onorabila Biserică dă dezlegare la de toate și râde românul și se veselește se pun pe-un mâncat porcesc. Și dă-i cu ouă umplute, drob, friptură de miel, borș de miel, pască, stropește cu vin, dă-i cu țuică și rachiu, mai ia din salata de boeuf, mai plimbă dumicatul prin seul gras de berbecuț și pici din post în puț. Urlă România de dischinezie biliară și chirurgii își ascut bisturiele că știu că le vin mușterii, toți cu ochi frumoși, majoritatea știrbi și cu burtica rotundă ca un pepene, cu perciunii luați cu lama și ceafa proaspăt frizată, transpirați și pierduți în evlavia recent răscumpărată, adevărata masă de manevră a Renașterii dacă te iei cel puțin după însemne sau numărul de cruci de pe parbriz - toate sfințite la Mitropolie. Așa a fost cândva N-a mai rămas nimic din spiritualitatea abluției rituale pe care-o făceau bunicii noștri. Nu era doar abținerea de la cărnuri sau produse din animal necurate. Era o stare a firii și-a minții. O Golgotă personală și-o abținere de la tentație, o umilință a spășitului în fața sacrificiului care va să vie al unui Domn pe care bunicii îl slăveau și-i respectau suferința. Măcar atât să faci, să-ți controlezi dumicatul și pe cât posibil să-l stropești cu apă, nu cu alcool. Străbunii, când mergeau în Biserică, erau curați, în haine de duminică, albi și cuminți, cu mâini altfel brăzdate de muncă, dar atunci, în ziua de odihnă, roșii de frecatul cu sodă. Iar în ieșirea din post aveau aceeași moderație, nu era multul cât diversul, nu era opulența cât semnificația și mereu la masă se vărsa un pic de rachiu, înainte de toate, și pentru sufletul morților. Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru