Putin și Biserica se sprijină reciproc, dar au grijă să nu se apropie prea mult, pentru ca relația dintre ele să nu devină contraproductivă.

Un interviu cu doctorul francez în științe politice Florent Parmentier pentru Le Figaro.

Văzut din Occident, fenomenul religios în Rusia pare legat indisolubil de viața politică. Aceasta este realitatea, sau există o relativă autonomie a religiosului în raport cu statul?

Fenomenul religios în Rusia este indisolubil legat de identitatea națională a populației majoritare, creștinate în secolul X. Moscova s-a revendicat, de-a lungul istoriei sale, ca fiind „A treia Romă”, după Roma și Bizanț, ceea ce permitea justificarea puterii absolute – ceea ce nu a împiedicat imperiul rus să se extindă în teritoriile dominate de alte religii.

După 1917, ateismul radical, ștințific devine obligatoriu, religia ortodoxă fiind vizată în mod special, dar asta nu l-a împiedicat pe Stalin să pună o pauză în această politică anti-clericală după începutul Operațiunii Barbarossa în Germania nazistă în 1941.

Astăzi, deși nu este religie de stat, religia ortodoxă beneficiază de o serie de privilegii în raport cu celelalte culte, datorită relațiilor sale cu puterea politică. Însă atât Puterea cât și Biserica sunt conștiente că o apropiere prea mare le poate dăuna amândurora.

Rușii care se declară credincioși sunt astăzi de patru ori mai numeroși decât în URSS. Cum explicați această reîntoarcere masivă către religie?

Două fenomene permit explicarea acestei cifre foarte grăitoare: pe de o parte, necesitatea de a regăsi repere într-o societate care le-a pierdut pe ale sale; „sfârșitul Omului Roșu”, pentru a relua expresia Svetlanei Alexievici, făcea necesară apariția unui nou sens și țel. Religia a putut juca acest rol, oferind o explicație pentru dificultățile prezente.

Pe de altă parte, exista o practică religioasă subterană în vremea URSS care a putut ieși la lumină odată cu căderea Sovietelor.

Natura ortodoxiei, în care puterea eclezială este legată de puterea politică, poate explica această stare de lucruri.

În acest context, apelul liderilor politici, mai ales al lui Elțîn și Putin, de a reface legăturile cu o viață spirituală capătă un sens.

Întreaga societate rusă este vizată, uniform, de această revenire religioasă, sau există o sociologie particulară a credincioșilor ortodocși?

Se poate vorbi de o reîntoarcere generală a societății, cu un recul al ateismului, care este revendicat de circa 13% din populație, adică mai puțin decât cum câțiva ani.

Evident, reîntoarcerea la religios are loc mai ales în anumite medii și în anumite regiuni; de exemplu, este mai puțin puternic în marile metropole Moscova și Sankt Petersburg decât în regiunea Uralilor.

De altfel, trebuie ținut cont, în primii ani de după căderea comunismului, de forța rețelelor neo-protestante.

Ce influență și ce rol joacă Patriarhul Moscovei, Kirill, pe lângă Vladimir Putin, de care este foarte apropiat?

Pentru anumiți analiști, se poate merge până la a zice că acela cu care Vladimir Putin formează un binom nu este Dmitri Medvedev, ci Patriarhul Kirill. Acest lucru este valabil atât pe plan intern cât și pe plan extern.

Pe plan intern, patriarhul dă ecuației politice a regimului o bază conservatoare pe plan social. Deși nu are un ecou prea puternic în metropole, această poziționare permite atragerea unei importante susțineri în regiunile periferice și semi-periferice.

Totuși, chiar dacă se sprijină pe Biserică pentru a-și consolida puterea asupra unei mari părți a societății, Vladimir Putin nu va merge până acolo încât să pună în discuție dreptul la avort, spre marele necaz al clerului ortodox.

Pe plan extern, din anii 1990, Biserica Ortodoxă a devenit un emisar important al politicii „străinului apropiat”, care constă în refacerea influenței în fostele republici sovietice. Într-adevăr, dacă Biserica Ortodoxă rusă numără azi peste 150 de milioane de credincioși, trebuie amintit că 50 de milioane aproximativ se găsesc în afara Rusiei, mai ales în Belarus, Ucraina și Moldova.

În cadrul Euromaidanului (mișcare de protest din Ucraina care a permis răsturnarea președitelui Ianukovici în 2014), Biserica Ortodoxă nu a ezitat să proclame că apropierea europeană ar implica legalizarea căsătoriilor homosexuale – o idee care a semănat tulburare printre unii manifestanți. După cum se vede, religiosul și politicul pot merge bine împreună.

15% din populația rusă este musulmană. Putin a adoptat față de Islam o atitudine conciliantă și chiar a inaugurat în 2015 la Moscova cea mai mare moschee din Europa. Cum a fost posibilă coabitarea cu majoritatea ortodoxă?

Musulmanii sunt într-adevăr aproape 20 de milioane în Rusia, al căror Islam este majoritar sunnit. Proporția lor în sânul Federației Ruse este variabil, în funcție de regiuni: potrivit recensământului din 2002, Ingușetia are o populație musulmană în proporție de 98%, Cecenia de 96%, iar Tatarstanul de 54%.

Această bază i-a permis lui Vladimir Putin să apropie Rusia de Organizația pentru Cooperare Islamică în 2003.

Societatea rusă a avut un contact prelungit cu Islamul, mai mult decât națiunile vest-europene, ca urmare a două secole de dominație tătară (1237-1480).

Conflictele ulterioare nu au lipsit, de altfel, în interior (în Astrahan, la Kazan, în Siberia sau în Caucaz) ca și în exterior, prin numeroasele războaie ruso-turce sau ruso-iraniene. Imperiul rus a încercat să concilieze diferitele entități confesionale, dar cel mai adesea a folosit metoda mâinii forte.

Acest lucru nu împiedică existența unui resentiment al unei părți a populației față de musulmani, ca urmare a războaielor din Afganistan și Cecenia, însă acest antagonism este cel mai adesea mai mult unul etnic decât  confesional.

În contextul acestei foarte puternice laicizări a URSS, când musulmanii erau împinși să mănânce carne de porc și să bea alcool, la care s-a adăugat o rusificare intensă, rămânea doar identitatea etnică, menționată pe faimosul „al cincilea rând din pașaportul sovietic”, unde naționalitatea (rusă, ucraineană, tadjikă etc.) era distinctă de cetățenie (sovietică). După prăbușirea URSS, conflictul cecen a reaprins ideea „musulmanului combatant perfid” descrisă în anumite filme.

Cum au reacționat musulmanii atunci când Rusia s-a angajat în conflictul sirian de partea lui Bashar Al-Assad pentru a lupta împotriva islamiștilor?

Rusia a avut întotdeauna o poziție de apărare a creștinilor din Orient și echilibru între șiiți și sunniți. Adesea, Moscova a fost vocea cea mai vehementă în denunțarea persecuțiilor creștinilor din Orient în Siria, mai ales de trupele anti-Assad.

Paradoxul este că musulmanii din Rusia nu gândesc cu adevărat diferit de restul populației, în măsura în care intervenția nu este văzută ca o intervenție anti-sunnită.

Implicarea Rusiei în Orientul Mijlociu a fost văzută mai degrabă ca o neliniște față de fenomenul radicalizării decât ca pe o continuare a unei politici tradiționale. Se estimează că mai multe mii de musulmani (între 5000 și 7000) din Rusia și Asia Centrală au participat la războiul din Siria de partea jihadiștilor. De exemplu, s-au descoperit luptători ceceni în ambele tabere, chiar dacă președintele Ramzan Kadîrov a dezmințit că a trimis forțe speciale.

Islamul din Cecenia a devenit mult mai conservator sub conducerea acestuia, existând riscuri de radicalizare.

Naționalismul rus pare să fi reușit să înglobeze toate religiile, concentrându-se pe amenințările din exterior pentru a unifica în interior societatea rusă. Pe ce se bazează această realizare? Mai există în Rusia fracturi religioase?

Există cu claritate mai multe abordări ale naționalismului rus, care pot coexista sau se pot confrunta în funcție de perioade: schematic vorbind, o viziune etnică se opune unei viziuni imperiale, și fiecare din cele două ramuri are o viziune diferită a locului pe care trebuie să-l ocupe religia.

Viziunea etnică este impregnată de pesimism, ea descrie o națiune albă, slavă, ortodoxă, al cărei spațiu ar putea fi saturat de locuitorii din Caucaz și Asia Centrală. În această concepție, istoria europeană a Rusiei a fost deturnată de invadatorii veniți din est; afirmația unei puteri forte este o necesitate pentru a face față vecinilor (complexul asediatului).

Viziunea imperială diferă în mod esențial prin concepția sa despre istorie: Rusia este o națiune construită în jurul unui grup majoritar, dar care a știut să-și câștige simpatia din partea populațiilor întâlnite în timpul expansiunii ruse.

În această viziune, creștinismul ortodox de inspirație comunitară seamănă mai mult cu Islamul tradițional decât cu catolicismul și protestantismul, marcate de individualism.

Toate populațiile – budiste, musulmane, catolice – se articulează în jurul grupului majoritar, în cadrul construcției imperiului rus.