Editura Evenimentul si Capital

Cum am defilat, de 1 Mai, în anul 1956. Fecioarele trebuie să ia o atitudine, Peștii să fie atenți cu ce se încalță

Radu Ștefănescu
Autor: | | 0 Comentarii | 3119 Vizualizari

Tradiția spune: dacă în ziua de Arminden e ploaie, va mai ploua 40 de zile. Dacă luna lui mai e ploioasă, atunci iunie e secetos. Mai ploios – iunie frumos! Dacă plouă în mai, e nădejdie de mălai! Arminden, Armindeni, Armedina, Armin, Irmin Den, aproape sigur, din slavona: ziua Sf. Prooroc Irimia, Ieremia. În Scripturi se spune că Domnul poruncea lui Ieremia, proorocul Său, să vestească poporului mânia lui Dumnezeu, care venea asupra lor, şi să-l sfătuiască spre pocăinţă.

 

 

 

 

 

 

 

HOROSCOP    Pe 1 mai s-au născut: Joseph Heller, William Lily, Danielle Darieux, Glenn Ford, Mihai Ralea, Vladimir Colin, Septimiu Sever, Maia Morgenstern.

 

În calendarul creştin ortodox fix, pe 1 mai, sunt Sfinţii: Prorocul Ieremia, Eftimie, Ignatie, Acachie şi Isidora.

 

Despre Beltane, Arminden, 1 Mai etc vă rog să citiți, nu mai repet: http://www.evz.ro/horoscopul-lui-dom-profesor-ziua-celor-care-muncesc-ca-sa-imbogateasca-fiscul.html

 

Dragi lupi, padawani și hobbiți îmi amintesc, parcă ar fi fost ieri. Poate nu-mi amintesc foarte bine ce am făcut ieri, zilele mele sunt la fel în pustnicia mea, dar cum am defilat de 1 Mai 1956 îmi amintesc perfect.

 

Era o primăvară foarte frumosă în anul 1956. Mult mai cald decât obișnuit, pe 17 aprilie în acel an s-a înregistrat o maximă istorică de 29 de grade. Așa că buna mea mamă s-a lăsat înduioșată de rugămințile mele ca să mă lase să mă duc cu tata la manifestație. Da, manifestație, parada este militară. Dar amândouă au aceiași semnificație: victoria!  Provine de la triumful roman, acordat legiunilor învingătoare. Se pare că prima paradă a fost în secolul VII înainte de Hristos, în urma unei bătălii cu etruscii.

 

Egiptenii, fenicienii, chinezii, perșii aveau obiceiul ca generalul, regele, împăratul să treacă în revistă trupele care stăteau pe loc. În republica de la Roma, rolurile s-au inversat. De ce? Păi este simplu, Roma republicană avea un organ de conducere colectiv, Senatul. Și parcă nu ar fi fost aspectuos și spectaculos să pui câteva duzini de patricieni, majoritatea în vârstă, să tropăie prin fața trupelor! Iar senatorii nu doreau să delege pe cineva care să reprezinte Senatul, să fie mai egal. Au făcut-o mai târziu și au regretat amarnic, forța Romei a stat în republică - în cumpătare, modestie și patriotism. Imperiul și creștinismul au distrus puterea, crezul și sensul Romei. Edward Gibbon este martor!

 

Dar să revenim în anul 1956. O să amestec amintirile cu ceea ce am aflat mult mai târziu, în călătoriile și studiile mele.

 

Bucureștii anului 1956 erau curați și încă păstrau cartierele și casele vechi, care mai rămăseseră în picioare după bombardamentele americanilor și nemților. Avea orașul, capitala, un farmec deosebit, cu multele parcuri și grădini, un oraș verde - cu tramvaiele și mașinile Molotov, stropitori care, foarte de dimneață, spălau bulevardele și străzile principale. Oamenii erau puțini, mașini și mai puține. Dar erau mult mai curați, la propriu și figurat. Fetele și femeile tinere miroseau frumos, mirosul lor propriu, nu cine știe ce porcărie chimică de parfum, bărbații miroseau a tutun bun. Alimentele aveau gust, stofele erau făcute din in, bumbac, sau lână. Viața era simplă și foarte exactă. Eram noi, și ceilalți, dușmanii noștri. O viață în alb și negru, fără complicații. Un copil nu știe de politică și de lupta de clasă, nu? Nici acum nu ar trebui să ne intereseze, politizarea excesivă este motivul principal pentru care nu merge nimic în România contemporană, spun analiștii de la Langley.

 

În acel an am văzut la cinematograful Republica, toată lumea îi spunea Scala, primul film, alb-negru, cu Jean Marais, ”Contele de Monte-Cristo”. Citisem deja cartea și în plus terminasem romanele scrise de Jules Verne. Trebuie să vă mărturisesc ceva, dragi lupi, padawani și hobbiți, grădinița și cursul primar au fost pentru mine o tortură. Copiii, colegii mei, erau așa de infantili și ceea ce învățam, știam de mult! Eu scriam cursiv cu pix Bic și la școală săraca învățătoare mă punea să fac bețișoare cu tocul cu peniță și călimară de bachelită!

 

Dorința mea de a participa la manifestația de 1 Mai era și o declarație că vreau să intru în lumea oamenilor maturi, că fac parte din ea, de fapt.

 

Ziua de 1 Mai a anului 1956 a fost o zi splendidă. Însorită, dar la intervale, parcă calculate, apăreau pe cer câțiva norișori de vreme bună, ca să dea Soarelui răgaz să-și aranjeze razele.

 

Tata m-a trezit la ora 6:30, cu o oră mai devreme decât de obicei. Micul dejun era, pentru mine, compus din cafea Frank Kaffee, o cafea germană din cicoare, un corn proaspăt, unt de la olteni, puțină brânzică dulce, dulceață de vișine făcută în casă și un ou fiert. Apoi m-am îmbrăct cu ceea ce mi-a adus mama: lenjeie Tetra, tricou tricotat de bunica Uța, o minune, pantalonași scurți de doc, sandale din piele adevărată, moi și confortabile, de la Romarta.

 

Am plecat, unul lângă altul, niciodată tata nu m-a ținut de mână. Îî mulțumesc încă odată pentru exemplul pe care mi l-a dat toată viața lui, încrederea pe care a avut-o în mine, faptul că niciodată nu mi-a reproșat nimic. Cred că l-am decepționat o singură dată. Când m-am întors în țară în anul 1988. Eram cu soția și cu fetița abia născută în străinătate, aveam o propunere fermă de la Federația Australiană pentru un contract nedetrminat, ca timp, biletele de avion Qantas în buzunar… Tata săracul, trecuse toate bunurile mele în proprietatea lui, casa, mașina, golise casa de toate obiectele de valoare. Nu m-a așteptat nimeni la aeroport, erau siguri că nu o să ajung în țară! Dar asta este o altă poveste, știți că îmi plac conexiunile, parantezele.

 

La ora 7, în ziua de 1 mai a anului 1956, am plecat de acasă, din Mașina de Pâine nr. 52. Am ieșit în Colentina și am luat tramvaiul 1. Oamenii erau bucuroși, se salutau, zâmbeau și glumeau. Era o zi de sărbătoare. Oameni muncitori, cu palme mari și cu inima la fel de mare. Tata s-a salutat cu câțiva prieteni, unul dintre ei, cu costum alb de in, un farmacist de la farmacia de lângă Predoleanu, m-a ciufulit, cu dragoste. M-am uitat urât la el, eu sunt mare, merg la demonstrație!  Tramvaiul 1 ajungea la Sf.Gheorghe de unde o lua pe bulevard și, la ARO, cinematograful Patria, o lua spre Grădina Icoanei și ajungea pe Lizeanu. La ARO am coborât. Tata lucra la Academia Română, cu un an mai înainte își luase doctoratul în istorie cu controversata temă a celei de a doua iobăgii și așa a atras atenția academicianului Oțetea care l-a angajat ca unul dintre mulții secretari științifici ai Academiei. Nu a făcut o investiție rea, tata a coordonat, adică a scris, o mare parte din, ”Istoria României” în patru volume, cea din 1960, cea mai bună până în prezent.

 

Erau puncte de întâlnire, stabilite dinainte, pentru fiecare întreprindere, fabrică, uzină. De pe străzile laterale, din camioane, oamenii de ordine dădeau drapele, lozinci, baloane colorate, flori. Unele fabrici veneau cu propria butaforie, cele care aveau putere mai mare economică. Mie mi-au dat un balon roșu pe care scria, cu vopsea albă, de mână: ”Trăiască 1 Mai!” Era nărvaș, roșul balon, așa că l-am legat de mână. Un tânăr m-a întrebat în glumă: ”și dacă o să te ia o pală de vânt spre cer?” M-am uitat la el și i-am răspuns, serios: ”Nu mi-e frică, eu știu să zbor!” Zburam în fiecare noapte, în vis, nu glumeam. Oamenii erau veseli, glumeau, era sărbătoarea lor! Cu mici opriri, coloana se îndrepta spre Piața Aviatorilor, unde se auzea fanfara și era tribuna.

 

Dorința de control total și de îmbogățire cu orice preț nu se răspândiseră încă în rândul securiștilor și a activiștilor de partid. Erau și ei niște oameni bucuroși, că 1 Mai căzuse în mijlocul săptămânii, în acel an, într-o zi de marți! Pe vremea aceea nu se lucra duminicile și mai rămăsese respectul și buna cuviință dintre cele două războaie. Pe marginea Bulevardului Aviatorilor, pe spațiul verde, erau din loc în loc, destul de dese, corturi militare cu crucea roșie. Și câteva ambulanțe de front, vopsite urât, de camuflaj. Cam cu asta se sfârșea prezența militarilor – care, surorile medicale, ofereau demonstranților sticle de Borsec. Nu zic și țâșnitoarele stradale funcționau, dar mai bună era o apă minerală rece, prin nu știu ce minune medicii militari țineau băutura la rece! Ba nu, și fanfara era militară. 1 Mai era, este, o sărbătoare a civililor!

 

Nu era televiziune, nu era regie, nimeni nu-ți spunea că să faci și ce lozincă să strigi. Dar, în fiecare grup era câte un ghiduș, un creator ad-hoc care născocea strigături, unele foarte inspirate și hazlii. Era întrecere! Lumea se distra la demonstrație, în acel an 1956! Nimeni nu obliga pe nimeni, de exemplu de grupul nostru de la Academie s-a lipit și un grup de studenți de la Universitate, din respect și considerație pentru profesorii universitari, pentru dascălii lor pe care i-au văzut în coloană. Le-au luat din mâini steagurile și pancardele ceea ce a dat grupului nostru foarte multă dinamică, pentru că studenții făceau cu steagurile și lozincile ceea ce văzuseră la Festivalul Tineretului. Nu cu mult timp înainte. Adică fluturau steagurile și mișcau tot timpul lozincile.

 

A fost cuvântarea, scurtă, precisă, la obiect, doar zece minute, demonstrația a deschis-o conform obiceiului raionul 1 Mai, cel care purta numele sărbătorii.

 

Am ajuns și în dreptul tribunei, involuntar, mi-am potrivit pasul după toba cea mare. Tata m-a urcat în pe spatele lui ca să văd mai bine. Niște oameni cu pălării pe cap, care zâmbeau și făceau semne prietenoase cu mâna. Pe unul îl știam foarte bine. Prietenul bunicului meu dom’ Pascale, cu care se întâlnea mereu la frizeria lui nea Costică, de pe Calea Moșilor și pe genuchii căruia am stat cât cei doi muncitori se sfătuiau. Ce aveau în comun un mic burghez din Obor, proprietar de ateliere și băcănii, cu șeful Partidului Muncitoresc Român, asta este o altă poveste. Țineți minte, amândoi munceau pentru familia lor, pentru prieteni și pentru România. Erau mari diferențe între cei doi, bunicul mereu îi reproșa ceva, celălalt tăcea. Odată a spus: ”Pascale, tu mă cunoști ca nimeni altul. Mi-ai salvat viața și m-ai ascuns în pivniță. Nu pot altfel, nu mă lasă ăia!”

 

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Horoscop

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate