Editura Evenimentul si Capital

CRONICĂ FILM - „Judecătorul” sau pe acoperişul fierbinte al relaţiei dintre tată şi fiu

Autor: | | 0 Comentarii | 783 Vizualizari


Vezi galeria foto:

O atmosferă pe care deja mintea ta o recunoaşte de la primele imagini. Tribunal, aglomeraţia de la ora de vârf a dimineţii, replici acide aruncate peste fileu, costume impecabile şi veşnicele chichiţe sau scăpări ale literei legii. Îţi spui aproape imediat „Iar un film cu avocaţi”, dar nu… „Judecătorul” nu e un film în care să se vorbească doar despre litera legii. E un film despre ce înseamnă să recunoşti şi mai ales să accepţi că eşti om, că ai slăbiciuni, că slujba bine plătită nu este totul şi că o viaţă simplă, petrecută alături de oamenii pe care-i iubeşti este singura şansă la adevărata fericire. „Judecătorul” rulează în cinematografele din ţară din 5 decembrie, fiind distribuit de Freeman Entertainment.

Uns cu toate alifiile, a se citi stăpân pe meseria lui în toate sensurile posibile, avocatul Hank Palmer din Chicago se pregăteşte să apere un client din Illinois şi să-l scoată din ghearele procuraturii, când primeşte un mesaj cum că mama sa a murit. Era singura din familie cu care ţinuse legătura de-a lungul a 20 de ani, de când plecase de acasă. Dureros şi destul de greu de suportat pentru acesta este că şi căsnicia lui se destramă în acelaşi timp. Moartea mamei îi oferă un moment de respiro, un răgaz de a găsi o soluţie la problemele cu care se confruntă. Ceea ce-l aşteaptă în micul oraş Carlinville, Indiana, este însă mai mult decât o slujbă de înmormântare. Este o regăsire cu oamenii ce făceau parte din viaţa lui şi pe care a ales să-i lase în urmă. O regăsire care nu se petrece deloc aşa cum trebuie, ci doar cum el se aşteaptă…

În avionul care trebuia să-l ducă înapoi la Chicago la procesul pe care-l suspendase, chiar înainte de decolare, primeşte un alt mesaj din care află că tatăl lui, cu care de la un anumit moment nu reuşea să mai ajungă la un numitor comun, judecător cunoscut al oraşului timp de 42 de ani, este acuzat de crimă. Hank începe să păşească pe drumul sinuos al apărării tatălui, descoperind amănunte, amintiri şi adevăruri pe care mintea şi sufletul nu l-au lăsat să le atingă până atunci.

Un film creat anume pentru o întâlnire de zile mari între Downey Jr. şi Duvall, deloc întâmplător purtând acelaşi prenume, Robert. Sunt binecunoscuţi amândoi, rar au făcut alegeri nepotrivite în privinţa carierei lor, rar au jucat în filme în care nu au strălucit. Rar sau poate niciodată. Sunt doi actori fantastici care nu rănesc retina niciodată, dimpotrivă. Amândoi sunt câştigători ai Oscarului, amândoi au o înţelegere aparte a vieţii, în faţa lor necazurile îşi pleacă fruntea a admiraţie, pentru felul în care au ştiut să le facă faţă. Au fost jos, dar mai ales au fost sus. Au avut roluri pe care şi-au lăsat o amprentă de neşters, dar despre acestea două din „Judecătorul” cu siguranţă se va vorbi mult. Un tată care-şi adoră fiul rebel, nesupus, incandescent şi fără să poată fi apucat din vreun colţ, dar care a ales o metodă dură de a-l determina să devină un bărbat adevărat: pentru accidental pe care-l produce dintr-o prostie îl trimite la şcoala de corecţie, fără a-i arăta indulgenţă. Un fiu în care a mustit dorinţa de răzbunare efervescent, care a muncit şi a învăţat pe rupte ca să-i demonstreze tatălui cât a greşit şi cât a pierdut atunci când l-a lăsat în ghearele legii, dar un fiu care-şi iubeşte tatăl necondiţionat. Robert Duvall spune că a acceptat imediat rolul, pentru că „era un scenariu inteligent, foarte bine scris, cu personaje minunate – în mod clar un film de interpretare. În plus, am simţit că toţi cei implicaţi în proiect vor fi colegi de platou minunaţi. David a adus propria pasiune şi implicare în acest film, într-un mod foarte pozitiv, aşa că acesta a fost un proiect foarte atrăgător pentru mine".

Întregul film este o rapsodie dedicată relaţiei dintre cei doi. Bucăţi de viaţă aşezate într-un puzzle pe care amândoi îl desluşesc până la final. Excepţională scena în care fiul îşi spală tatăl despre care atunci află că este bolnav de cancer, ce abia făcuse chimioterapie şi care se lupta de unul singur cu repercusiunile acestui tratament. Impresionantă atingerea unei corzi sufleteşti pe care rar ai şansa să o asculţi, căci filmul încearcă să exploreze schimbarea de roluri pe care o resimţim cu toţii fie emoţional, fie prin circumstanţe, aceea de a devenii părinţii părinţilor noştri care îmbătrânesc şi de a face pace cu istoria noastră personală. Am fost cu toţii acolo sau vom ajunge cel mai probabil. Aceste excavări în adâncul sufletului nostru pe care le produc interpretările celor doi mari actori te fac să rezonezi mult timp după ce ieşi din sala de cinema.

Există o altă scenă în care fiul rătăcitor mângâie mâna mamei, care se odihneşte de acum şi care nu va mai îngriji nici copii, nici hortensiile din grădină. De-a dreptul răvăşitoare prin unicitate. Robert Downey Jr. îşi recunoaşte, prin intermediul personajului,  sensibilitatea, lasă viaţa pe care o cunoaşte până în cel mai mărunt  detaliu să respire firesc, fără închistări şi reguli fără rost. Acceptă că umanul din acest personaj începe să trezească simţuri demult adormite, să scoată de pe linia de producţie roboţi cu nume de oameni şi pe care cei ce conduc această lume din umbră îi manipulează într-atât încât anormalul li se pare normal.  

„Nu contează câţi ani avem, în cinci minute de când intrăm în casa copilăriei noastre, redevenim cine eram când am plecat de acolo", afirmă regizorul şi producătorul filmului, David Dobkin, fără a fi deloc departe de adevăr. „Revenim la rutină, ne purtăm la fel şi comunicăm la fel ca în copilărie, avem aceleaşi neînţelegeri şi probleme nerezolvate, care ne vor marca pentru tot restul vieţii".

Robert Downey Jr. spune despre filmul căruia i-a fost şi producător: „Ceea ce iubesc la această poveste este incredibilul simţ al spaţiului, al plecării de acasă şi al reîntoarcerii pentru a se confrunta cu toate lucrurile pe care acest tip le-a evitat ani întregi, care se revarsă peste el toate dintr-odată. Iubesc felul în care succesele din viaţă pot fi percepute aşa de diferit de oameni care sunt aşa de asemănători, chiar dacă ei nu pot vedea sau recunoaşte asta. Şi povestea este spusă cu o mulţime de întorsături şi cu mult umor. Pentru mine aceasta este o versiune a secolului XXI a ceea ce consider eu film clasic".

Rolul lui Hank Palmer a fost creat cu gândul la Downey, dar şi că pentru el niciun alt actor nu ar fi putut întruchipa mai bine rolul. Relaţia principală pe care a vrut s-o exploreze regizorul a fost aceea între un tată cu o personalitate puternică şi un fiu care a plecat de acasă de mulţi ani şi care, din cauza unei rupturi aparent ireparabile dintre ei, nu s-a mai întors pentru a se confrunta cu secretele copilăriei sale. Povestea i-a venit în minte lui David Dobkin atunci când, după ce a suferit o pierdere personală, a început să se gândească la felul în care copiii, americani în mod special, deveniţi adulţi relaţionează cu părinţii lor în vârstă, pe care îi acuză de neîmplinirile şi eşecurile lor, fără să înţeleagă alegerile acestora sau sacrificiile lor. „În multe părţi ale lumii, multe generaţii trăiesc în aceeaşi casă toată viaţa şi asta este ceva natural", spune el. „Dar, în mare parte, noi, americanii, nu stăm cu părinţii noştri, aşa că suntem oarecum anesteziaţi faţă de îmbătrânirea lor fizică şi emoţională. Am început să mi-i imaginez pe cei trei fraţi şi pe tatăl lor, care se reunesc după moartea mamei şi tot ce se putea întâmpla".

Loading...
Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Cultură

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate