Editura Evenimentul si Capital

Contribuția instituțiilor de forță la ivirea și dezvoltarea Doctoromaniei | ROMÂNIA LUI CRISTOIU

Ion Cristoiu
Autor: | | 14 Comentarii | 2167 Vizualizari

În numărul anterior, sub titlul De ce nu se va vindeca în veci România de rîia plagiatului la doctorat, semnalam pericolul pe care-l reprezintă, și în cazul incredibilului fenomen numit plagierea tezelor de doctorat, năravul românesc al politizării excesive a dezbaterii.

Văzut exclusiv ca un prilej de răfuială politico-mafiotă, Fenomenul n-a fost abordat în întreaga-i complexitate, cu temeiuri și soluții.

Eu pledam însă pentru declanșarea unei ample dezbateri, cu participarea celor interesați, dar și a elitei intelectuale, despre cauzele din adîncuri ale Fenomenului numit Plagierea tezelor de doctorat.

Din acest punct de vedere, orice dezbatere despre Fenomenul tezelor de doctorat trebuie să debuteze cu abordarea unei realități evidente: Doctoromania din ultimii ani.

Un studiu competent semnalează că din cele 67 000 de doctorate obținute din 1990 pînă acum, jumătate au fost obținute în ultimii cinci ani:

Peste 30.000!

30.000 de doctori în științe în doar cinci ani, un ritm de 6.000 de doctori pe an!

Dincolo de observațiile care s-ar face automat (e limpede că majoritatea lor sunt, dacă nu plagiate, atunci de mîntuială), această realitate ne obligă să ne întrebăm: Cum s-a ajuns la această doctoromanie? A face o teză de doctorat nu e un lucru simplu pentru cineva. E nevoie de timp liber sacrificat pentru studiu în biblioteci, de înzestrare în materie de cercetare (nu oricine poate aduce ceva nou într-un domeniu, chiar și în cazul unui bun profesor universitar), de un imbold inițial, provocat de o curiozitate care nu poate fi decît efectul unui contact cu aspectele teoretice ale unui domeniu.

Un răspuns posibil ni-l dă un amănunt surprins de presa din ultima vreme. În aprilie 2014, Valer Marian a făcut o interpelare în Senat adresată ministrului de Interne de pe atunci, Gabriel Oprea, pentru a afla cîți angajați ai ministerului au obținut titlul de doctor în științe în perioada 2005-2014. Răspunsul ministrului, datat 15 aprilie 2014, te lasă cu gura căscată:

„De asemenea, în aceeași perioadă, un număr de 697 de angajați ai Ministerului Afacerilor Interne au obținut titlul științific de doctor, dintre aceștia un număr de 12 au obținut titlu, la universități din Republica Moldova”. Cum adică?

La un minister precum cel de Interne și nu la unul precum cel al Culturii, 697 de angajați au dedicat timp și energie cercetării de bibliotecă, de arhive, scrisului noaptea tîrziu, fișelor?!

Faptul ne atrage atenția asupra a doua adevăruri:

1. Doctoromania s-a manifestat cu precădere în rîndul instituțiilor care alcătuiesc Sistemul de forță al României din ultimii ani, lucru paradoxal dacă ne gîndim că între angajații acestui Sistem și Bibliotecă e un divorț de esență, instituțiile de forță presupunînd ceea ce D. D. Roșca numea oameni de acțiune, deosebiți de oamenii de reflexie.

2. Doctoromania nu s-a ivit dintr- un salt al națiunii în zona cercetării, nici măcar din nevoia universitară de diplome sau din cerința doctoratului pentru a promova în ierarhia din învățămîntul superior, ci din existența unor avantaje materiale pentru cei cu doctorat.

Gelu Diaconu, fostul șef al ANAF-ului, scos din joc prin dosarul completamente fals plăsmuit de DNA (Justiția a trimis dosarul înapoi la DNA, dovadă că omul avea dreptate cînd spunea peste tot că e victima unui incredibil abuz), publică pe blogul său personal un text care dă un răspuns la întrebarea:

Cum s-a născut Doctoratomania în rîndul celor care lucrează în instituțiile de forță în special și al celor care lucrează în administrație în general? Autorul trădează chiar din titlu esența de conținut:

„Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor este o fraudă din bani publici care trebuie investigată!”

Punctul de plecare îl constituie tabloul bine schițat al ceea ce am numi Doctoramania:

„S-a creat o adevărată «industrie» la care cel mai mult a contribuit veracitatea şi lipsa de etică profesională a mediului universitar. Tot soiul de indivizi dubioşi, cel mult semidocţi, au apelat la această «industrie» şi au devenit peste noapte doctori în ştiinţe.” Gelu Diaconu vorbește de o adevărată industrie.

Într-adevăr, deosebirea plagiatului la doctorat de alte furturi intelectuale constă în complicitatea mai multor persoane la acest furt. În cazul unei teze copiate sau a unei lucrări copiate la Bacalaureat, acțiunea e strict individuală. Strict individuală e acțiunea și în cazul plagiatelor din alte domenii, cum ar fi de exemplu din cel editorial. În cazul tezelor de doctorat, furtul care e plagiatul presupune complicitatea:

– Conducătorului de doctorat, cel despre care se știe că trebuie să fie el însuși doctor în domeniul în care-și dă doctorandul teza.

– Șefului Școlii doctorale.

– Membrilor Comisiei de doctorat.

O fotografie din presă ne arată că în Comisia de doctorat a lui Kovesi au fost cinci persoane, patru pe lîngă conducătorul tezei. Să nu-și fi dat seama respectivele persoane că teza e plagiată?

Avem de a face prin urmare cu un fenomen neliniștitor chiar pentru siguranța națională:

Grupurile infracționale organizate numite Școlile doctorale.

Cum s-a născut această industrie, mai precis, din ce motive?

Răspunde autorul:

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate