Nu a trecut mult timp de când lumea răsuflase ușurată odată ce garda cu care președintele American Donald Trump câștigase alegerile – o colecție de conservatori, anti-imigrație, radicali de dreapta și personaje apropiate de mișcările Superiorității Albe în America – a fost pe deplin înlocuită cu oameni ai sistemului.
După plecarea lui Stephen Bannon, controversatul șef al Cambridge Analytica SUA, practic întreaga Administrație Trump intra în era oamenilor care cunoșteau din interior situația din politica externă, securitatea și apărarea globală, angajamentele americane și mai ales rațiunea din subsidiar pentru fiecare decizie.
E adevărat că Administrația Trump era mult prea plină de acea componentă a establishmentului american alcătuită din militari și foști militari, cu exeperință în teatrele de operațiuni, de unde înclinația spre a spune că instrumentul de forță este mai aproape de decizia din Administrația Trump. McMasters ca și consilier pentru securitate națională era general, Mattis la Pentagon tot general de carieră, Pompeo la CIA militar cu stagii repetate în Afganistan și alte zone, chiar dacă înclinația preponderentă a sa era zona de intelligence și operațiuni speciale, doar Rex Tillerson la Departamentul de Stat era civil, și aici cu toate controversele unui Departament incomplet și subutilizat de către administrație.
Unde ne aflăm acum după ultimul episod „The Apprentice” – Ucenicul – showul de TV al lui Trump de acum niște ani -, de data asta nu pentru spectacol și pentru public, ci cu soarta SUA și a lumii pe masă? Donald Trump l-a schimbat pe Tillerson cu Pompeo, deci a adus un militar la Departamentul de Stat, a înaintat-o în poziție pe adjuncta sa, șefa de la operațiuni speciale a CIA, Gina Haspel, ofițer de intelligence de carieră, și l-a adus la Casa Albă, în calitate de consilier pentru securitate națională, pe John Bolton, fost ambasador la ONU, unul dintre bătrânii ulii neo-conservatori ai lui Bush Jr, cu abordări tăioase, conservatoare și directe.
Ne puteți urmări și pe Google News
Dacă e să gândim în termenii anteriori, ai componentei establishmentului care e dominant ca influență la Casa Albă, e clar că Administrația Trump are în prim plan profesioniști, produse ale sistemului, cu relevanță majoră în diferitele politici de apărare, securitate și politică externă, acum și în trecut. Dacă vorbim despre capacitatea administrativă, noua formulă a câștigat serios prin aducerea lui Mike Pompeo la Departamentul de Stat, cu posibilitatea ca tocmai componenta diplomatică să dobândească prevalență, să-și definitiveze structura interimară într-una validată definitiv și să aibă un impact mai mare în deciziile președintelui.
Deci și pe dimensiunea raportului diplomatic/forță, Administrația Trump a câștigat cu această ocazie, prin perspectiva de creștere a influenței dimensiunii diplomatice în cadrul administrației. Relevanța diplomației ar putea crește și prin aducerea lui Bolton în poziția de consilier de securitate națională în locul lui H.R.Masters, un general. Însă una e rezultatul analizei hârtiei, alta realitatea. Iar cuplul Pompeo-Bolton s-ar putea să fie mai puternic, mai loial și apropiat de gândirea lui Trump – deci mai influent – dar și mai dur și agresiv în acțiuni decât predecesorii TillersonMc Masters, mult mai raționali și echilibrați, cu personalități puternice și nedependenți de administrație și de viața politică.
De ce e relevantă această analiză și orientarea reală a Administrației Trump? Pentru că pe masa din Biroul Oval se află dosare grele și dificil de gestionat, cu un impact major asupra viitorului problemelor Păcii și Războiului în lume: Coreea de Nord – abordată diplomatic, prin negociere directă, sau prin utilizarea forței; Iranul – cu opțiunea explicită a ieșirii din acordul nuclear de control al lui Obama, susținut de toată lumea liberă; relațiile cu Rusia și China – abordate de pe poziții de flexibilitate și deschidere spre negociere și compromis (fiind neclar pe seama cui se vor face pertractările) sau de pe poziții belicoase, de constrângere și conflict, cu consecințe importante pentru zonele de contact și interese divergente.
„Surpriză” și „preocupare”, ca să nu mai vorbim despre „prudență”, sunt principalele epitete pe care diplomațiile Asiei de Sud și Sud-Est și cele europene sau din Orientul Mijlociu le-au acordat schimbărilor recente în administrația americană. Sosirea lui Bolton a fost întâmpinată cu urale la Tel Aviv și Kiev, știută fiind abordarea sa dură și inflexibilă în raport cu Teheranul și Moscova, o variantă care ar putea limita pornirile conciliatoare sau tranzacționiste ale președintelui Trump în spațiul post-sovoietic și în Orientul Mijlociu. Totuși, orice evaluare definitivă e prematură, și va trebui să vedem funcționarea actualei formule pentru a putea decide cu adevărat dacă suntem într-o formula îmbunătățită a administrației americane sau, din contra, avem în față una ce împinge tot mai mult lumea spre război, cum s-au grăbit să susțină mediile liberale din SUA.
Recomandările noastre
