Editura Evenimentul si Capital

Clopotele bat pentru tine | REFLEXUL DE CULTURĂ

Sever Voinescu
Autor: | | 0 Comentarii | 254 Vizualizari

Trei ore libere și o ofertă de tarabă mă fac să vă scriu, astăzi, despre una dintre cărțile mele preferate: „Pentru cine bat clopotele”, de E. Hemingway. Scotocind după ziare la chioșcul din colțul străzii mele, am dat cu ochii de un DVD cu filmul făcut după celebrul roman în 1943, cu Gary Cooper și Ingrid Bergman.

 Era oferit drept momeală de către o publicație, așa cum se practică: cumperi ziarul, ai și filmul la un preț bun. Am încercat să-mi amintesc ceva din film, n-am reușit și, de-odată, nu mai eram sigur dacă îl văzusem ori nu. Cum sînt un admirator entuziast al lui Hemingway, am cumpărat imediat filmul și m-am grăbit spre casă să-l văd.

Știți întrebările acelea „ori-ori” care se pun pentru a identifica mai precis gustul cuiva, ca de pildă „Wagner ori Verdi?”, „Tolstoi ori Dostoievski?”, „Platon ori Aristotel?” etc. În general, răspunsurile mele la aceste întrebări diferă în funcție de momentul în care mi se pune întrebarea. Dacă mă întrebi după ce am petrecut o seară cu „Război și pace”, zic fără să clipesc Tolstoi, dacă mă întrebi după ce recitesc cîteva pagini de „Idiotul” zic, pe loc și plin de convingere, Dostoievski. O întrebare de acest gen foarte des pusă, mai ales printre iubitorii literaturii americane, este „Faulkner ori Hemingway?”. La această întrebare, de la primele contacte cu literatura celor doi și pînă azi, răspund răspicat și constant „Hemingway” chiar dacă, pentru a răspunde, îmi ridic ochii din „Pe patul de moarte”, cartea mea preferată de Faulkner. Mai pe românește, sînt „un fan” Hemingway!

M-am bucurat, așadar, să văd filmul. Mi s-a părut deloc îmbătrînit, deloc datat. Personajele sînt vii și astăzi, psihologiile sînt și ele convingătoare și provocatoare, acțiunea are suspans chiar și pentru un consumator de cinema ultra-digitalizat, din acela cu oamenii aruncați în toate părțile de suflul unor explozii colosale, cu mașinării descompuse de impactul cu forțe dezlănțuite, cu focuri teribile și viituri devastatoare care se văd pe ecranul imens înspăimîntător de încet, în detaliu. Poate că jocul lui Gary Cooper e un pic demodat, dar pasiunea inocentă a lui Ingrid Bergman și talentul sclipitor al tuturor celorlalți actori fac filmul să vibreze adevărat și astăzi. De cîte ori văd un film după o carte pe care o cunosc, sînt foarte curios să văd dacă se depărtează, cumva, de carte. Mă interesează dacă acțiunea diferă, dacă dispar personaje din carte sau apar personaje noi, dacă finalul e similar ori nu, dacă miza cărții, așa cum am perceput-o eu, se regăsește și în film sau, dimpotrivă, scenaristul ori regizorul au o altă lectură decît a mea. În acest caz, filmul este fidel cărții. Periculos de fidel, aș zice, știind că cei mai leneși la citit preferă să vadă filmul și gata, bifează și cartea ca fiind citită. Filmul „Pentru cine bat clopotele” este fidel cărții, dar nu o epuizează nici pe departe. De pildă, filmul nu poate reda energia erotică a romanului, palpabilă aproape în scenele de dragoste pe care Robert și Maria le desfășoară în aer liber, pe culmile muntelui Sierra de Guadarrama, sub cerul plin de stele. Hemingway sugerează o amploare cosmică, reiterînd teza conform căreia cu fiecare poveste de iubire lumea se recreează. Puterea acestor scene este cu atît mai mare cu cît contextul lor este unul al al morții generalizate într-un războiului teribil, redat de Hemingway cînd „tehnic”, cînd emoțional anume pentru a-i face simțită grozăvia. Toate aceste produse ale virtuozității narative ale scriitorului nu sînt, nu au cum să fie, prezente într-un film. Dar filmul redă foarte viu personalitatea fermă a lui Pilar, femeia urîtă și înțeleaptă, meandrele umbroase ale personalității lui Pablo, unul dintre cele mai interesante personaje secundare din istoria literaturii, după opinia mea, ca și dinamica grupului de partizani de care Robert are nevoie pentru a-și duce la îndeplinire misiunea.

De asemenea, filmul reușește să facă dreptate polivalenței extraordinare a romanului – ceva ce cinematograful reușește foarte rar cînd adaptează cărți importante. „Pentru cine bat clopotele” este o invitație deschisă la meditație pe tema morții. Titlul, după cum indică Hemingway însuși, este un vers dintr-un faimos poem metafizic, care reproduce întocmai una dintre meditațiile lui John Donne, scrisă în 1624. În acest poem se spune că orice moarte de pe lume diminuează ființa oricărui om întrucîtva, pentru că o solidaritate ontologică ne leagă pe toți, așa că de cîte ori bat clopotele pentru cîte un mort în lume, ele bat și pentru mine și pentru tine și pentru toți cei pe care îi vedem vii în jur. Filmul e chiar mai atent decît cartea în a arăta că, de fapt, e greu să vorbești despre răi și buni într-un război care a ajuns o competiție irațională a atrocității. Și precizez că nu toate războaiele ajung așa, dar cel civil din Spania da, a ajuns așa.

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate