Cine ține frâiele României?

Cine ține frâiele României?

Evenimentele din ultima săptămână oferă priveliștea dezolantă și înspăimântătoare a unei Românii aflate într-o evidentă criză de leadership politic. Țara noastră este condusă de oameni mici, cu o legitimitate îndoielnică, incompetenți și corupți, incapabili să facă față provocărilor unui stat membru al familiei europene, în a doua decadă a secolului XXI.

Prin scandalul Bercea Mondial și, mai ales prin votul dat de Parlamentul României pentru „demisia de onoare” a Președintelui României (o aberație în termeni, cum să-i ceri cuiva „demisia de onoare” când, se știe, de când lumea, demisia este un act unilateral de voință aflat la dispoziția celui în cauză, care poate să apeleze sau nu la el, în funcție de propria conștiință; dacă dorește cu tot dinadinsul să scape de cineva, parlamentarii români trebuie să apeleze la căile legale de a-l demite, nu la a-i cere să-și dea demisia, și, implicit, să le facă lor treaba fără niciun efort), practic, deputații și senatorii nu au făcut decât să-l tragă pe șeful statului în mocirla morală în care ei înșiși colcăie de ani buni prin refuzul de a pune în aplicare voința poporului exprimată printr-un referendum validat de CCR (prin care cetățenii României au optat pentru parlament unicameral cu maximum 300 de aleși), protejarea tuturor parlamentarilor certați cu legea, a căror anchetare și chiar arestare a fost solicitată de organele de justiție, ignorarea verdictelor ANI, confirmate de instanțe, privind incompatibilitatea unor deputați și senatori și, deloc în ultimul rând, menținerea în statutul de aleși a doi condamnați definitiv și irevocabil de ICCJ, la ani de închisoare cu suspendare, care își ispășesc pedeapsa  din situția absolut scandaloasă de beneficiar ai tuturor privilegiilor vieții de parlamentari (inclusiv imunitatea, presupun), care elaborează și votează legi pentru oamenii cinstiți și care au votat inclusiv pentru a-i cere șefului statului demisia de onoare! Pe de altă parte, Senatul României, care ar trebui să fie o oglindă a opțiunilor politice ale societății românești are drept președinte o persoană fizică (apud Liviu Dragnea), un om care nu reprezintă niciunul dintre partidele parlamentare. Care este legitimitatea acestui om la nivelul cetățenilor români care s-au exprimat prin vot la alegerile parlamentare? Ignorarea referendumului validat de CCR și punerea în fruntea senatului a unui om care nu face parte din niciunul dintre partidele parlamentare, demonstrează disprețul real pe care aleșii din camera superioară a parlamentului îl au față de cetățenii României.

Despre credibilitatea guvernului este inutil să mai vorbim. Cu un premier despre a cărui lucrare de doctorat, inclusiv universitatea care i-a conferit diploma recunoaște că este un plagiat ordinar, teribilist, incompetent, laș (nu-și asumă niciodată nimic, în situații dificile aruncă mereu vina pe cei din jurul său), infantil și resentimentar, fără niciun rezultat vizibil al muncii sale, dincolo de vorbăria fără sfârșit și fără conținut, care inundă de dimineața până seara ecranele televizoarelor, nu cred că sunt mulți care și-ar pune cu speranță viitorul copiilor lor în mâinile acestui guvern. Eu, mărturisesc sincer,  nu sunt unul dintre admiratorii guvernelor Ponta și nu identific vreun motiv de optimism în legătură cu șansele acestui premier de a se pune vreodată în slujba binelui comun. Nimic nu pare mai îndepărtat de Victor Ponta decât sensul etimologic al cuvântului ministru (latinescul „minister”, care însemna „servitor”). Tot ce-mi doresc e să-l văd plecat, împreună cu echipa lui, „cea mai cinstită pe care o putea propune PSD”. Greu mi-aș putea imagina că s-ar putea să vină ceva mai rău.

Al treilea stâlp de susținere al leadershipului politic este Președintele României. Este cel care a ținut busola parcursului nostru occidental fără să-i tremure mâna, cel care a pornit o amplă acțiune de modernizare instituțională  și cel care a făcut posibilă schimbarea la față a justiției române prin emanciparea sa de sub tutela politicului. A avut și a urmat o viziune clară de dezvoltare a țării, în pofida piedicilor din ce în ce mai disperate ale celor care doreau restaurarea, anacronică din punctul de vedere al modernității, realității politice din vremea lui Adrian Năstase. Am susținut și susțin fără rezerve politica lui Traian Băsescu, fără însă ca prin aceasta să nu recunosc faptul că, uneori, vorbele și gesturile sale mărunte îmi provoacă dezamăgiri.

Ne puteți urmări și pe Google News

Cu siguranță șeful statului iese slăbit din scandalul Bercea Mondial. Nu pentru că parlamentul și guvernul s-au dat peste cap să îi facă publicitate în presa internațională. Toată lumea știe care este credibilitatea internațională a Parlamentului României: este instituția europeană declarată oficial de către Organized Crime and Corruption Reporting Project (OCCRP), Coruptul nr. 1 al Europei în anul 2013. Este incredibil ca președintele nu foarte legitim al acestui monument al corupției europene să ceară demisia de onoare a Președintelui României deoarece nu ar mai fi „îndreptățit să asigure prestigiul, integritatea morală și legitimitatea funcției prezidențiale”. Și aceasta strict pe baza dezvăluirilor familiei unui interlop condamnat la 9 ani de închisoare, într-un scandal foarte complicat, departe de a fi încheiat, în care este implicat nu președintele ci... fratele președintelui. E cam cusută cu ață albă. În vreme ce o bună parte dintre parlamentari sunt implicați ei înșiși în acte de mare corupție, unii dintre ei sunt condamnați definitiv (cu suspendare), este revoltător ca tocmai ei să ceară demisia președintelui statului, neacuzat de nimic concret. Și aceasta exact în ziua în care s-a mai cerut arestarea unui ales, iar șeful de cabinet al premierului dădea declarații la parchet în legătură cu un presupus caz de trafic de influență săvârșit chiar în cabinetul prim-ministrului. Pe de altă parte, e clar că stropi din noroiul acestui scandal au mânjit, inevitabil, reverul președintelui. Chiar dacă nu a fost implicat direct și chiar dacă se va dovedi că Mircea Băsescu a fost cel șantajat de familia de interlopi și că este nevinovat, simplul fapt că, la un moment dat, a stat la aceeași masă, că a intrat în combinații de sute de mii de euro cu ei, îl descalifică moral.

Firește, câtă vreme nimic nu indică o implicare directă a șefului statului în acest scandal, este absurd să i se impute ceva. Cu atât mai mult să i se solicite o demisie. Dar un fir de îndoială e imposibil să nu fi intrat în conșiința publică. Totuși, un membru foarte apropiat al familiei sale a stat cu interlopii la masă.

Aceasta este priveliștea, dezolantă a leadershipului politic al României de azi. Din când în când (tot mai des în ultima vreme), el este zgâlțâit de mâna lungă a justiției care acționează ca un fel de Doamne, Doamne, gata să-i pedepsească pe cei care au întrecut măsură în lăcomie și fărădelegi. Tot mai mulți  privesc DNA ca pe singura salvare a României din fundătura morală în care se zbate?

Care este direcția în care ne îndeptăm? Nimeni nu mai poate ști cu precizie. După ce criterii ne vom alege viitorii conducători? Înainte de a le privi fețele, alegătorii trebuie să se lămurească  ce vor: își doresc ei un stat de drept, în care instituțiile să-și îndeplinească rolul lor asumat, oamenii să fie egali în fața legii, fiecare să plătească pentru faptele sale, politicul să nu se interfereze în treburile justiției și transparența reală să funcționeze la nivelul societății? Sau își doresc un stat al politicienilor atotputernici, hiperimunizați în fața justiției, de care să depindă tot ce mișcă în societate, de la femeia de serviciu la președintele țării și de la interlopi la procurori și judecători? După ce au făcut această opțiune, totul devine simplu. Trebuie doar să vadă în ce direcție privesc principalii actori politici și să îi voteze pe cei care îi conduc spre România aspirațiilor lor.