Editura Evenimentul si Capital

Intrarea în Postul Paștelui prilejuiește întîlnirea credinciosului cu unul dintre cele mai frumoase, de nu cumva cu cel mai frumos canon din repertoriul liturgic ortodox:

 Canonul cel Mare al lui Andrei Criteanul. O capodoperă de vers și cîntare! Acest canon se citește de două ori pe an, doar în Postul Mare. Mai întîi, fragmentat, Canonul se citește în seri diferite ale primei săptămîni de Post, în cadrul slujbelor care urmează obișnuitelor vecernii. Apoi, se recitește cu totul, în miercurea din săptămîna a cincea de Post, seara.

Andrei Criteanul sau Andrei al Cretei cum mai este cunoscut, este un sfînt al Ortodoxiei și al Catolicismului, care a trăit în secolele al VI-lea și al VII-lea, cu ani incerți ai nașterii și ai morții. Știm că s-a născut în Damasc, într-o familie creștină, și că a devenit monah la o vîrstă fragedă, la Ierusalim. S-a vrednicit și a urcat în ierarhie, ajungînd la Constantinopol în înalte demnități și, în final, a devenit episcop în Creta, de acolo venindu-i numele. Andrei Criteanul a fost cel dintîi mare creator de canoane bisericești (canon, aici, în sensul de imn).

Descoperirea forței spirituale colosale a cîntului versificat este, fără îndoială, un moment de geniu în istoria omenirii, petrecîndu- se în vremuri imemoriale. De la incantațiile celor mai vechi șamani, la cîntecele pe care le auzim la radio azi, un fir lung și neîntrerupt pornit din această „descoperire” străbate istoria omului. Tot ce e muzică și vers în istoria lumii vrea să fie o incantație spirituală – evident, cele mai multe încercări de acest gen eșuează, dar istoria, slavă Domnului!, este și plină de reușite. Poate că, în curînd, voi vorbi despre asta chiar în acest loc. Ce vreau să spun este că valorificarea acestei „decoperiri” a devenit, în timp, pentru cei mai înzestrați dintre oameni, marcă de geniu. Andrei Criteanul a fost, desigur, un sfînt înainte orice. Însă nu știu bine dacă a devenit sfînt pentru că a fost un geniu în materia canoanelor sau a fost genial pentru că a fost sfînt.

Ca nici un alt canon, „Canonul cel Mare” reușește să transforme experința biblică într-una personală. Mi-e greu să găsesc un echivalent liturgic în care creștinismul devine mai personal, mai subiectiv, mai interior, în care Biblia devine un fel de jurnal de viață al fiecăruia dintre noi, și Dumnezeu se apropie mai mult de mine. Marile teme biblice, de la Adam și Eva la Înălțarea lui Hristos, sînt vizitate în aceste splendide cîntări și recitări, ca și cum ni s-ar fi întîmplat nouă, mie și dumneavoastră, fiecăruia dintre noi. Cîntîndu-le, sîntem livrați acestor teme, care capătă de-odată „scară umană”, iar efectul nu este deloc acela al diminuării lor ci, dimpotrivă, al ridicării noastre prin diminuare. În nici un alt moment liturgic nu am sentimentul că sînt atît de important cerînd lui Dumnezeu să mă miluiască și cu cît Îi cer mai umil, cu atît sînt mai important în lumea Sa. Astfel, viața fiecăruia dintre noi, mai mare sau mai mică, dobîndește un adevăr magnific: este parte a acțiunii divine împotriva Răului. De asemenea, personalizînd experiențele istoriei biblice, Canonul lui Andrei Criteanul ne dezvăluie în ce constă, deopotrivă, dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu. Iată ce spunea despre Marele Canon, fostul Mitropolit al Clujului, Bartolomeu Anania: «Tema centrală este relația antinomică dintre bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu. Daca El, la Înfricoșătoarea Judecată, îi va osîndi la chinuri veșnice pe cei păcătoși, înseamnă că e lipsit de bunătate; dacă, dimpotrivă, îi va ierta pe toți, fără nici o discriminare, înseamnă că nu e drept. Creștinii care merg pe ultima variantă cad în deznădejde; cei care merg pe a doua cad în laxitate morală. Canonul Sfîntul Andrei Criteanul, în cel mai autentic spirit ortodox, cultivă echilibrul: „Cînd ca un milostiv, vei ședea Judecător...”. Așadar, Dumnezeu judecă drept tocmai prin faptul că dreptatea e precedată de bunătate. Prin păcat, omul își prezumă osînda, dar prin credință speră în iertare. Credința omului însă se cere alimentată de conștiința păcatului și, prin urmare, de pocăință, dar fără ca prin aceasta el să pretindă îndreptățire...» La Dumnezeu, dreptatea este, întotdeauna, precedată de bunătate. La oameni, desigur, e altfel...

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate