Cei mai periculoşi dintre pământeni: ţiganii

Cei mai periculoşi dintre pământeni: ţiganii

În 1856, ţiganii erau dezrobiţi în Principatele române, ca urmare a primei reforme sociale de proporţii operate în spaţiul românesc. Din "bunuri agricole însufleţite", etnicii deveneau, peste noapte, oameni egali în drepturi cu foştii exploatatori.

Aproape nouăzeci de ani mai târziu, în 1940, România îşi aducea aminte că are ţigani printre subiecţii săi juridici şi opera a doua reformă majoră adresată etniei. Mareşalul Antonescu îi trimitea, la pachet, în Transnistria.

În cele nouă decenii scurse între "actele administrative" din 1856 şi 1940, nicio politică de stat nu i-a mai vizat pe ţigani. Pur şi simplu, după dezrobirea lor, România a crezut că şi-a făcut datoria "modernă", investindu-şi toată energia în construcţia unei naţiuni şi uitând cu totul că, la cumpăna ultimelor două secole, Europa trăia febril naşterea unor societăţi. Adică, a acelor construcţii apărute la mijlocul tensiunii dintre putere şi subiecţii săi.

În vidul dintre cele două reforme care i-au vizat, ţiganii români şi-au înţeles libertatea ca eliberare de constrângerile sclaviei. Aşa că au reacţionat exact cum ar fi făcut orice rătăcitor prin deşert care, după zile întregi de sete chinuitoare, dă peste o oază: şi-au încărcat coviltirele, asumându-şi o existenţă nomadă şi trăind la graniţa micii infracţionalităţi. În perioada de până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, nimeni n-a resimţit asta ca pe o povară.

Ne puteți urmări și pe Google News

Oraşele României, intrate în febra industrializării, trăiau oricum aceeaşi angoasă europeană generalizată. Extinderea masivă a proletariatului urban inventase o sub-clasă care ameninţa privilegiile micilor burghezi, aducând pe scena istoriei o realitate înfricoşătoare: democraţia. Erau vremuri în care oltenii erau un pericol mult mai mare decât ţiganii.

În 1949, după instaurarea comunismului, la Bucureşti s-a pus pentru prima oară, după un secol de indiferenţă, problema integrării etnicilor. Aşa a apărut Decretul 351 care legifera regimul "persoanelor fără domiciliu stabil care nu exercită o meserie". Procesul era simplu: un an de zile în centre de reeducare, după care "subiecţii" erau perfect integrabili. Cam atât reuşise România să avanseze în construcţia socială: de la "bunuri agricole" la "bunuri sociale".

În fine, în 1976, cercul reformelor s-a închis, după adoptarea Legii 25, care stipula obligativitatea muncii pentru toate categoriile apte să întreprindă o activitate. Istoria socială a modernităţii e fără echivoc: extinderea drepturilor asociate cetăţeniei nu a venit ca urmare a unei evoluţii naturale, ci s-a impus pentru că masele s-au organizat pentru a o cere.

Nimeni n-a integrat de bună voie milioane de oameni, smulşi din condiţia lor feudală de mici artizani şi băgaţi în uzine pentru a-şi vinde munca. Ei au adus însă, alături de o creştere fabuloasă a producţiei, şi criminalitatea, şi viciile urbane, şi revendicările, şi protestele sângeroase. Între "muncitorii buni" şi "muncitorii răi" se împărţea lumea, la începutul secolului XX, pentru burghezia ameninţată de democraţie. Astăzi, noii burghezi ai globalizării sunt majoritarii care au uitat că ei înşişi sunt rezultatul unui proces de revendicări şi integrări succesive. Iar "cetăţenii răi" au luat chipul ţiganilor, ignoraţi ca realitate socială vreme de un secol, interpretaţi juridic ca "subiecţi apţi să producă" în perioada comunistă şi blamaţi astăzi pentru că nu se integrează într-o lume care şi-a ascuns în debara tot gunoiul propriului eşec.

Scriem diagnostice, în încăperile noastre moderne, mobilate cu biblioteci voluminoase şi avantajate de iluminatul electric, fără a înţelege realitatea aflată dincolo de confortul nostru mental. Avem deja un rol clar atribuit ţiganilor, suntem convinşi că ei sunt cei care trebuie să se schimbe, fără a înţelege că, de 150 de ani, noi suntem incapabili să ne mişcăm un milimetru de pe poziţia superiorităţii noastre. La fel cum, câteva secole înainte, aristocraţii feudelor imaginaseră legarea de glie şi datoria unui "sclav bun".

După toate standardele moderne, existenţa actuală a ţiganilor e, într-adevăr, disfuncţională. Reforma nu-i vizează însă niciodată pe cei de acum. Nomazii de astăzi nu se vor schimba, pentru că evoluţiile naturale nu sunt caracteristica proceselor sociale. Breşe în cercul vicios nu sunt însă nici lagărele de concentrare, nici deportările, nici legile dure.

Cât timp românii vor crede că problema etniei este refuzul de a munci, nimic fundamental nu se va schimba. Cât timp România va înţelege problema minorităţii ca fiind parte a unei particularităţi culturale impenetrabile, repatrierile şi umilinţele vor continua.

Modernitatea înseamnă, în esenţa sa ultimă, opţiune socială şi politică. Iar opţiunea ţine de educaţie. E un proces care trebuie început acum. Roadele vor veni peste o generaţie. Precum proletariatul urban din zorii democraţiei, minoritarii de astăzi sunt o clasă de sacrificiu. Iar majoritarii se află în faţa unui test istoric.

Dacă nu vom reuşi să le deschidem, în sfârşit, porţile ţiganilor, ne vom trezi închişi în propria noastră teamă, asediaţi de cei pe care ignoranţa noastră i-a trimis, cu mâinile şi minţile legate, la marginalizare. Restul, despre cum ţiganii sunt o plagă socială, despre imposibilitatea integrării lor, despre criminalitatea asociată prezenţei lor, e doar un fond vechi într-o formă nouă. Aceleaşi lucruri s-au spus, acum multe decenii, despre cei care astăzi îşi spun, într-o matematică ariană, majoritari.