A luat mult medicinei să ajungă la concluzia că durerea trebuie tratată ca atare și doar ca un simptom. În peisajul instituțional spitalicesc, de la Hipocrat încoace, abia în anii 1950 s-au dezvoltat primele clinici anume dedicate tratamentului (sau „managementului”) durerii.
Apariția în 1953 a primei ediții a cărții „Managementul durerii”, scrisă de John Bonica (1917 – 1994), șeful secției de anestezie de la Spitalul General din Tacoma, Washington, este considerată a fi data nașterii acestei specialități medicale. Bonica, născut în Sicilia și emigrat de foarte tînăr în SUA, a avut o tinerețe săracă (a fost lustragiu și vînzător de ziare) și sportiv (a practicat luptele). Ideile sale despre durere și despre gestionarea ei pluridisciplinară au venit din multe experiențe. Mai întîi, cea proprie. Anii de lupte l-au lăsat cu dureri poliarticulare. Apoi, războiul. Bonica a îngrijit, ca anestezist mulți răniți ai celui de-al doilea Război Mondial. În fine, soția sa. La nașterea unuia dintre copii, a fost pe punctul să o piardă ca urmare a unor complicații. Probabil de aceea „Managementul durerii” își exprimă atît de percutant și de convingător ideile încît, pînă în 1970, se înființaseră deja peste 100 de clinici specializate în durere pe toată cuprinderea Statelor Unite. Cartea a reapărut într-o ediție nouă, revizuită și definitivă în 1990 și este socotită în medicină o lucrare clasică, de prim raft. Se spune că, în 1990, la apariția noii ediții, însuși Papa Ioan Paul al II-lea ar fi cumpărat-o pentru biblioteca sa personală. Una dintre frazele faimoase ale cărții doctorului Bonica este „am declarat război durerii!”. Un război tîrziu, dar binevenit fără îndoială. De atunci încoace, teritorii largi ale omenescului îndurerat de boli au fost eliberate de durere. Războiul cu durerea, fără îndoială, continuă. Sîntem foarte departe de victoria finală și mulți se întreabă dacă ea este, de fapt, posibilă.
În privința durerii, am și eu mica mea experiență care explică, cred, multe. Copil fiind, mergeam cu probleme inerente la dentist. Îmi amintesc bine că cele mai multe lucrări erau făcute fără anestezie pentru că, se spunea, altfel stomatologul nu poate să-și dea seama dacă a ajuns cu freza la nerv sau nu. Or, ca să înlăture cu totul caria, trebuia să sape cît mai profund. Așa că, stomatologul știa dacă a săpat cu freza cît trebuie, dar și cît de adîncă e caria, după cum te manifestai. Săreai în sus, se oprea. Te zvîrcoleai agonic, continua. Anestezicul era, în stomatologia copilăriei mele, nu doar ceva foarte rar, dar și ceva ce mai degrabă încurca pe stomatolog decît să-l ajute. Ca să te vindeci de o carie, trebuia să suporți durerea, căci semnele acesteia erau chiar ghidul actului medical. Așa se face că toată generația mea a prins o frică teribilă de dentist – cabinetul stomatologului era, ca experință individuală, mai degrabă un spațiu al durerii. Nu toți copiii sînt stoici! Asta explică, în foarte mare măsură, calitatea lamentabilă a danturii generației active a românilor. Cînd am ajuns la stomatologi în străinătate (de nevoie) și, mai apoi, în cabinetele moderne de la București, de după anii 2000, am putut constata diferența enormă. Pentru cele mai dificile lucrări, pur și simplu durerea este exclusă! Mijloacele imagistice s-au dezvoltat și stomatologul nu mai are nevoie de indicii durerii pacientului sub tratament ca să știe cît de adînc să sape. Situația este complet diferită în America, mai ales după publicarea cărții lui Bonica. Mentalitatea medicilor, inclusiv a stomatologilor, în privința durerii era, peste Ocean, cu totul alta decît cea a medicilor români acum 40 sau 50 de ani. Ideea că durerea e un ghid de tratament este absolut inacceptabilă în mintea medicilor americani încă de pe atunci. De aceea, am văzut copiii americani mergînd la stomatolog cîntînd și rîzînd cu gura pînă la urechi. Pe vremea mea, în România anilor '70-'80, se mergea la dentist doar la mare nevoie și, întotdeauna, cu o grimasă înfricoșată pe față.
Cred că această mică experiență individuală este relevantă pentru o schimbare anume de mentalitate. Durerea avea rolul ei în ghidarea acțiunii medicale terapeutice și trebuia, de aceea, păstrată. Ba chiar ușor provocată, în interesul unui mai bun tratament. Se pleca de la ideea că, de principiu, durerea e suportabilă (nu mori din cauza ei, plus că e de scurtă durată) și că e mai bine cu ea, decît fără ea. Durerea era utilă. Acum, din cîte îmi dau seama, și la noi se admite unanim că durerea trebuie exclusă de la bun început și abia apoi, nedureros, se aplică tratamentul. Avem, de fapt, o diferență de viziune asupra durerii. Durerea era, pentru vechii doctori, un simptom și pentru ca ea să fie înlăturată, trebuia să te duci direct la cauză fără să o bagi în seamă, scoțînd din durere informațiile necesare. Acum, durerea a devenit o problemă în sine; ea însăși este parte a problemei. Războiul cu boala nu poate fi un război total, decît dacă include și războiul cu durerea.
Ne puteți urmări și pe Google News
Am în bibliotecă o masivă și pasionantă carte scrisă de un faimos profesor de patologie britanic, Thomas Dormandy, intitulată „Cea mai rea dintre rele – lupta contra durerii” („The Worst of evils. The fight against the pain”), apărută în 2006, la Londra. Titlul parafrazează o vorbă a lui J.Milton: „durerea este cea mai rea dintre rele”. Milton se referea mai ales la durerea fizică, dar era perfect conștient și de dimensiunea ei spirituală. În 500 de pagini, Dormandy face o istorie a luptei oamenilor cu durerea oferind o frescă formidabilă a omenirii în suferință. La final, scrie: „Durata de viață nu este același lucru cu durata de viață sănătoasă. Orice prelungire a duratei de viață tinde să adauge și suma totală a suferințelor. Și asta este valabil mai ales în cazul durerilor... Nu există o formă a scăpării de durere care să nu includă și o pierdere oarecare a controlului omului asupra propriilor acțiuni sau a propriului destin. Pierderea aceasta, în raport cu durerea tratată, poate fi uneori atît de mică încît simpla ei menționare este ridicolă. Cine nu renunță la a-și simți normal o parte din față pentru o oră sau două în schimbul unei extracții dentare sigure și fără durere? Ușoara somnolență după unele analgezice abia se bagă de seamă. Dar pierderea simțului pe o parte a feței pentru o oră sau două este, totuși, o pierdere a facultăților normale. În cazul durerilor cronice, aceasta balanță între pierderea facultăților și abilităților versus curmarea durerii este și mai sensibilă... Dar, sînt încă forme de durere acută sau cronică pe care nu le putem elimina...Încă din antichitate s-a subliniat legătura dintre durerea fizică și cea mentală – cercetări de astăzi dovedesc că sînt aproape unul și același lucru și că trebuie tratate împreună. Într-o zi, se va întîmpla așa. Dar nu s-a întîmplat în mii de ani și nu se întîmplă nici acum. În secole de civilizație occidentală, suferința, frica, angoasa, furia, răutatea, gelozia, disperarea, singurătatea și alte feluri de tulburări mentale au fost impecabil descrise de poeți, scriitori, artiști, muzicieni. Dar, în contrast cu durerea fizică, explorarea medicală a suferințelor mentale abia are 100 de ani, iar managementul practic al suferinței mentale abia este la început...”
Recomandările noastre
