Limba română a fost folosită întotdeauna de Grigore Vieru cu mare grijă, ca apa în timp de secetă. Noi, în partea dreaptă a Prutului, puteam fi risipitori cu ea, o aveam oricând la dispoziție, ca pe un bun comun.

Dar pentru Grigore Vieru, în Basarabia supusă de URSS unei desnaționalizări forțate, folosirea fiecărui cuvânt românesc era o victorie, obținută cu greu:

„Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.// În limba ta/ Ţi-e dor de mama,/ Şi vinul e mai vin,/ Şi prânzul e mai prânz./ Şi doar în limba ta/ Poţi râde singur,/ Şi doar în limba ta/ Te poţi opri din plâns,// Iar când nu poţi/ Nici plânge şi nici râde,/ Când nu poţi mângâia/ Şi nici cânta,/ Cu-al tău pământ,/ Cu cerul tău în faţă,/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta.”

Această seriozitate de artist a făcut o puternică impresie în România, în anii ‚80, când au apărut în sfârşit, şi la Bucureşti, selecţii din poezia lui. Publicul era sătul de poezia scrisă în sumbra limbă de lemn a epocii, dar şi de jocul de-a poezia, inteligent, dar şi cam pueril, practicat de o mulţime de tineri.

L-am iubit pe Grigore Vieru din clipa în care i-am citit primele poezii. Și mi-am dorit din toată inima să-l cunosc. Dar nu se putea călători în Basarabia. După cum nici basarabenii n-aveau voie să vină în România. Cu Grigore Vieru s-a făcut o excepție, în 1973, când Nicolae Ceaușescu – poate și în scop propagandistic, ca să-și demonstreze patriotismul – i-a dat voie să facă o vizită la București. Marele poet și-a împlinit atunci un vis:

„Dacă visul unora a fost ori este să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul.”

După 1989, Grigore Vieru ne-a vizitat de multe ori, dar s-a produs o gravă eroare de comunicare. Intelectualii de elită s-au purtat rece cu poetul (așa cred ei, că non-afectivitatea este un semn de distincție!), iar el, dornic de fraternitate, s-a orientat greșit către autori lipsiți de valoare, dar declamativi, experți în retorica naționalist-comunistă din timpul lui Ceaușescu. Un mare patriot a fost monopolizat de patriotarzi.

A trebuit să treacă timp ca să se clarifice situația. Eu am scris de mai multe ori cu admirație despre poezia lui Grigore Vieru, dar am fost dezprobat de mulți dintre cunoscuți. Din cauza propagandei naționalistcomuniste care îi sufocase înainte de 1989, ajunseseră să facă alergie la ideea însăși de patrie. În plus, extinderea cu repeziciune la noi a „corectitunii politice” mărea circumspecția față de un poet care credea în cauza românească.

Am avut până la urmă ocazia, multvisată, să-l cunosc direct pe Grigore Vieru. Îmi amintesc perfect momentul. Poetul m-a fermecat cu sufletul lui mare și umorul plin de tandrețe.

Grigore Vieru stătea în capul unei mese lungi, dintr-un restaurant din centrul Chişinăului. Era în 31 august 2008, Ziua limbii române (numită de ministrul culturii din Republica Moldova, din precauţie, „limba noastră”). Grigore Vieru (despre care nimeni nu-şi putea închipui că va muri în curând, într-un accident de maşină) era sfios-exuberant, privindune pe noi, oaspeţii din România, dar şi pe ceilaţi comeseni, numeroşi, cu un entuziasm obosit, cu duioşie, cu mulţumirea că suntem împreună.

Se putea observa că – din cauza bolii lui de inimă – era foarte slăbit. Când a vrut să ridice cupa de şampanie, a trebuit să-l ajut; i-am ridicat mâna cu mâna mea. Avea ceva plutitor în mişcări, arăta ca o umbră, şi totuşi, din adâncul declinului lui fizic iradia bunătate.

Ca să îl provoc şi să îl amuz mă plângeam lui că n-am deloc succes la femei și îi povesteam, şarjând, cum sunt ținut la distanță de graţioasele moldovence. În cele din urmă l-am rugat să-mi dea un sfat: cum să procedez ca să cuceresc și eu o femeie frumoasă la Chișinău.

FOTO: Poetul Grigore Vieru, la lansarea unui nou volum

– Alex – mi-a spus Grigore Vieru, cu o voce plină de căldură şi de... responsabilitate, iar în vasta încăpere s-a făcut imediat linişte – n-am o pregătire teoretică în domeniu, dar pot să-ţi spun cum procedez eu. Nu e complicat. Mă uit la femeia care îmi place şi încep să mă tângui: „Vai, vai, vai, sunt mic şi pricăjit, am rămas singur pe lume, mor de foame şi de sete, am ajuns la capătul puterilor şi nimeni n-are grijă de mine.” Femeia, ca orice femeie, e mânată de instinctul ei matern. Şi cum mă aude scâncind, mă şi ia la pieptul ei şi îşi scoate din sutien o ţâţă şi îmi dă să sug. Şi mă mângâie, şi mă drăgăleşte, după pofta inimii mele.”

Transportat de ceea el însuşi povestise, Grigore Vieru a tăcut câteva clipe. Apoi, revenind în realitatea comună, s-a uitat atent la mine, m-a măsurat cu privirea, şi-a amintit cât de mare sunt (ca și cum abia atunci m-ar fi văzut!) şi imediat a clătinat din cap, sceptic.

– Mi-e teamă însă, Alex, că în cazul tău metoda asta n-o să dea rezultate.

...Ce mult l-am iubit pe Grigore Vieru! Dacă ar fi încă în viață, la 14 februarie ar împlini 82 de ani. Și aș avea astfel ocazia să-l mai întâlnesc o dată și să-l rog să-mi sugereze o altă metodă, mai adecvată mie, de cucerire a moldovencelor.