Editura Evenimentul si Capital

Cazul Bodnariu: Familia știe mai bine decât statul norvegian cum se cresc copiii!

Mircea Marian
Autor: | | 311 Comentarii | 27947 Vizualizari

Era previzibil că situația familiei Bodnariu – ai căror copii au fost luați de către statul norvegian – îi va asmuți pe atei împotriva creștinilor militanți sau pe ortodocși împotriva penticostalilor.

 Încerc să fug de acest tip de conflict și să pun o întrebare diferită: în ce măsură știe statul – norvegian, român, pakistanez – mai bine decât părinții care este interesul copiilor? Poate decide statul cum să fie crescuți copiii unei familii? Până unde poate interveni în viața privată?

Să pornim de la premiza că nu știm de ce este vinovată familia Bodnariu, de ce i-au fost luați copiii. Dosarul este secret, doar autoritatea locală pentru protecția copilului, părinții și avocatul lor știu ce scrie acolo. Aceasta este o altă problemă care merită discutate: secretizarea dosarului este în interesul copilului sau ascunde abuzuri ale statului?

Sistemul norvegian de protecție a copilului permite ca o autoritate locală să decidă dacă sunt luați copiii din sânul familiei. Se poate face apel la un tribunal local, specializat în drepturile copiilor. Care sunt acuzațiile, care este motivarea deciziei, este secret. Autoritățile centrale nu au voie să se amestece în deciziile Barnevernetului local (denumirea serviciului de protecție a copilului).

Menținerea în secret, de către autoritățile norvegiene, a dosarului nu face decât să expună întreaga familie la bârfe și calomnii. „Au făcut ei ceva”, susține o bună parte din opinia publică. Nu cred că este respectat nici interesul copilului: fotografiile celor cinci minori sunt peste tot pe internet, numele lor sunt cunoscute, toată viața vor fi urmăriți de faptul că, într-o zi, a venit poliția și i-a luat de la familia lor naturală. Publicul este pus în situația de a „crede” în statul norvegian sau în familia Bodnariu. Eu personal, dacă sunt obligat de lipsa informațiilor să dau crezare unei din părți, aș spune că sunt profund mefient în statul norvegian. Norvegia a avut, în 1945, o politică deliberată de închidere în azile psihiatrice a miilor de copii născuți din legătura novegiencelor cu germanii din trupele de ocupație. Copiii au trăit în condiții îngrozitoare – bătuți, torturați, tratați drept „șobolani”. Abia prin 2001, un premier norvegian și-a cerut scuze. Prin 2010, începuseră să primească și compensații bănești, după un lung proces. A trecut mult timp de atunci și nu este relevantă această istorie? Nu cred. Eu susțin că ea arată că nu putem avea încredere în statul norvegian, că acesta a acționat abuziv, totalitar, împotriva copiilor. Și-a schimbat comportamentul acum? Într-un fel, nu. În numele unui „interes superior” intervine în viața familiilor într-o manieră unică în țările democratice. Nici un alt stat nu dă autorității de protecție a copilului o putere atât de mare în raport cu familia naturală. Iar abuzurile sunt inevitabile, după opinia mea.

,,Se spune” – insist pe această expresie, „se spune” – că familia Bodnariu și-a bătut copiii. Dacă este așa, să prezinte statul norvegian un certificat medical. Nu poți să lași să planeze asupra unor oameni onorabili – el, inginer, ea, asistentă medicală – acuzații atât de îngrozitoare, care-i expun oprobiului public, fără să le probezi.

Există o limită sensibilă între obligația statului de a-i proteja pe copii și dreptul fiecărei familii de a-i educa așa cum consideră de cuviință. Iar statul norvegian o încalcă. Nici măcar cele mai dure regimuri totalitare nu veneau să îți ia copiii din casă în baza unor suspiciuni. Nici regimul stalinist nu avea o politică deliberată de a-i interoga pe minori, pentru a obține declarații care să-i încrimineze pe părinți. Noi nu dăm copiilor dreptul să voteze, dar considerăm acceptabil ca, pe baza declarațiilor lor – nesusținute și de alte probe - să îi încriminăm pe părinți?

Dacă se va confirma suspiciunea că familia Bodnariu a fost pedepsită pentru că îi educa pe cei mici în spirit religios, avem o serioasă problemă. Așa cum nu îmi plac teocrațiile, așa nu consider acceptabil un stat ateu care le interzice celor mici să cânte melodii religioase. Am trăit în anii în care oamenilor le era teamă să meargă la biserică. O democrație ne-liberală atee este, după opinia mea, la fel de rea ca un regim islamic de tipul celui din Iran sau din Sudan.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.




Alte articole din categoria: Opinii EVZ

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
ziare.com
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate