Cătușele. Stilistica și voluptatea anti-DNA

Cătușele. Stilistica și voluptatea anti-DNA

De la o vreme, se discută tot mai mult despre abuzul de cătușe.

 Mărturisesc că sînt și eu sătul de imagini repetate obsesiv cu oameni încătușați, așa că fac ceea ce vă recomand să faceți și dumneavoastră dacă chiar sînteți deranjați de asta: nu mă mai uit la televiziunile zise de știri – adevărate surse ale demonismului -, evit siteurile care s-au specializat deja în fotografii cu oameni legați, nu mai citesc articolele autorilor care juisează cînd văd cătușe. Dacă, însă, vă place spectacolul, simțiți bucurii fremătătoare privind din fotoliu politicieni și oamenii bogați care au furat în cătușe, priviți în continuare, dar nu vă mai văitați, fariseic, că nu vă place. Examinați-vă plăcerile și urmați-le onest! Semnalez  că, deși pare puțin suprarealist, există pe piață și o variațiune ușurică, roz bombon, a temei cătușelor. Agențiile de știri au strecurat acum vreo două luni știrea că un designer român stabilit în America, impresionat de defileul greilor politici la DNA, a anunțat că i-a venit ideea să creeze ”o colecţie de accesorii inspirate din cum arată cătuşele, care vor fi însă într-o variantă stilizată, bătute cu perle, cristale Svarowski şi pietre preţioase”. Designerul declară, nu-mi dau seama dacă ironic sau nu: ” Am văzut atâtea personalităţi purtând cu atâta eleganţă cătuşe încât m-am gândit că există femei cărora chiar le vine bine... Va fi o mândrie pentru românce să le poarte”. Și pentru că indiferent dacă noi avem sau nu umor, destinul are, orice s-ar zice, doza lui de ironie, aflu că designerul cătușelor se numește domnul Haiduc.

Dar, dincolo de aversiunea, orgasmul sau frivolitățile de tip Bamboo pe care le provoacă în sufletul românesc cătușele, avem pe scena publică o problemă serioasă, despre care trebuie să vorbim. Există tendința de a confunda cătușele cu DNA și, prin urmare, de a camufla prin militantismul absolut decent anti-cătușe un militantism direct ticălos, anti-DNA. Speriați că pot ajunge în cătușe, politicienii pot schimba legile astfel încît această probabilitate să fie redusă. Și ce context mai bun pentru așa ceva decît creșterea aversiunii bunului simț agresat mediatic de spectacolul nesfîrșit al cătușelor?

Ce vreau să spun este că abuzul de cătușe care ni se pare că sufocă România nu indică o problemă la DNA, ci indică o problemă dincolo de zidurile instituției, în societate. Poate fi doar o problemă de percepție, augmentată la dimensiuni de ”simt enorm și văd monstruos” de o presă ineptă, resentimentară, la comandă, goală de sens și, în general, de responsabilitate.

Ne puteți urmări și pe Google News

În România, există cam 7500 de persoane arestate preventiv în diferite cauze penale. Este o discuție separată dacă e mult sau e puțin și dacă e mai mult rău decît bine. Dintre ele, cam 150 sînt arestate de DNA. 150 din 7500! Iar din cei 150, oameni cu notoritate, a căror încătușare a făcut vîlvă sînt, cred, vreo 15-20. Imaginile cu ei în cătușe, aceleași imagini, se succed delirant la televizor, ”în buclă” cum se spune, de cîte cinci ori pe emisiune, în fiecare dintre cele 10 emisiuni ale zilei – căci la noi toate emisiunile discută fără încetare aceleași subiecte.

Încă nu am ajuns la înțelepciunea că adevărul e de găsit oriunde, numai la televizor nu. Românii sînt, pe mai departe, suficient de creduli încît să stea cu ochii lipiți de ecran și să creadă ce văd. Cazul cătușelor este simptomatic. Le arăți oamenilor aceleași cătușe fără oprire și ei vor deduce că întreaga țară e în cătușe. Impresia că România a devenit țara cătușelor și a încătușărilor este produsul  presei noastre, care răspîndește această spaimă fie din incompetență, fie la ordin. În jur de 15 oameni arestați – e drept, foarte importanți – dau impresia că sîntem o țară în cătușe. Chiar nu ne dăm seama că, după ce am fost furați de ei, sîntem acum furați, în alt sens desigur, dar nu mai puțin păgubos, de televiziunile care fac trotuarul în fața sediului DNA pentru a mai prinde cîte o imagine cu cătușe? Iar perversiunea acestor televiziuni este imensă, căci ele pretind că fac un serviciu public dînd la infinit aceleași și aceleași imagini cu cătușe, urmate de nesfîrșite discuții despre fenomenologia și simbolistica încătușării cu mîinile în față sau cu mîinile la spate, doi cîte doi sau de unul singur, cu cătușele ascunse sub haină sau ridicate, eroic, spre camere și blitzuri. E timpul ca cineva să spună acestor televiziuni că nu fac deloc serviciu public dînd, de dimineață pînă seara, aceleași imagini și discutînd la foc automat despre cătușe. Fără îndoială, arestarea unui ministru este știrea zilei. Dar e știrea unei zile, nu știrea tuturor zilelor și a tuturor orelor pentru o lună sau două. Inteligența, creativitatea, distanța igienică față de subiect și, nu în ultimul rînd, bunul simț sînt ingrediente ale binelui cu care ne este datoare presa. Nu văd nimic, absolut nimic din toate astea la televizor. Dimpotrivă.

Aud, în context, că CSM vrea să discute chestiunea imaginilor difuzate public cu oameni încătușați în timp ce sînt transportați la sau de la arest. Mi se pare că este o discuție utilă și CSM va trebui să își spună părerea cu privire la acest fenomen. O va face, însă, exclusiv din punct de vedere judiciar. Pe lege, s-ar putea pronunța, la un moment dat, și o instanță. De asemenea, CNA și Avocatul Poporului, de n-ar fi instituții ale pesedismului, ar trebui să spună ce au de spus, fiecare din punctul ei de vedere, în această chestiune. Însă, ceva mă face să cred că problema nu se va rezolva cîtă vreme presa va fi așa cum este acum, cu acești jurnaliști, cu aceste mentalități și deprinderi, cu acești manageri. Prin urmare, singura soluție realistă pentru regăsirea echilibrului normalității este doar la îndemîna publicului. Dacă vom fi din ce în ce mai mulți cei care vom refuza prim-planul cătușelor, nu îl vom mai avea. Dar ceva mă face să cred că nu sîntem mai mult decît o minoritate – grosul poporului gros vrea în continuare să vadă, cu ochii beliți, cum politicienii sînt plimbați în lanțuri. Deci, pentru noi, spectatorii, soluția rămîne individuală.