Nu mai știu cine spunea că noi construim clădirile vreme de cîteva luni sau cîțiva ani și apoi, odată ce sînt gata, ele ne construiesc pe noi pentru secolele care urmează. În centrul Bucureștilor, se află Casa Poporului. Azi, îi zice Palatul Parlamentului. Este cea mai mare clădire din oraș. Este și cea mai mare clădire din țară. Și, zic unii, cea mai reprezentativă.

Și de aici începe, de fapt, marea noastră problemă. De altfel, nu măreția ei frapează. Dimensiunile edificiului pot doar jena. Ceea ce mă tulbură, însă, este reprezentativitatea ei. Cum de acest monstru arhitectural a devenit, fie și pentru o anumită parte a societății românești, reprezentativ?

Îmi amintesc că, la începutul anilor ’90, cînd construcția a fost cît de cît terminată (complet finalizată nu este nici astăzi), un bizar sentiment de mîndrie cuprinsese pe mulți bucureșteni. Faptul că edificiul era „șozifierea” delirului absolut al unui dictator incult, rău și bolnav, faptul că prețul plătit pentru această clădire era inestimabil nu doar în bani, ci direct în vieți omenești (două vechi cartiere bucureștene au fost rase pur și simplu de pe fața pămîntului și sute de familii au fost forțate să își abandoneze locuințele, uneori în 48 de ore), faptul că este o orare estetică nu contau.

Bucureșteanul simplu admira pur și simplu Casa Poporului. I se părea o mare realizare românească! Atunci, mă enervam. Acum, ceva mai bătrîn, înțeleg.

Anii ’90 au pus în fața românilor o problemă fundamentală, aceea a sensului muncii/sacrificiilor lor. Românii puteau înțelege că au trăit într-o dictatură, dar nu puteau accepta că și-au irosit viețile degeaba. Revolta care cuprindea pe orice om obișnuit cînd îi spuneai că întreprinderea la care a lucrat o viață este absurdă economic și că trebuie închisă era perfect explicabilă. „Cum așa? Făceam cele mai lungi bare de oțel din lume!

Pînă și americanii se mirau și vii tu acum sămi spui că mîndrețea mea de fabrică trebuie închisă?” Da, trebuia închisă fie pentru că nimeni nu avea nevoie de cele mai lungi bare de oțel din lume, fie pentru că se făceau cu un cost necompetitiv, fie pentru că, deși erau cele mai lungi din lume, erau de cea mai proastă calitate.

Dar omul acela muncise o viață - poate chiar conștiincios, poate chiar cu prețul sănătății lui, poate chiar cu riscuri și mare răspundere în fața forjei care făcea acele bare. Cum să accepte el că a trudit o viață degeaba? În cazul Casei Poporului a funcționat același gen de reacție. Într-un fel sau altul, tot Bucureștiul a suferit ca să se înalțe monstrul. Cum să accepte oamenii că suferința lor a fost degeaba? Sau, mai grav, că pe suferința lor s-a clădit ceva fundamental rău?

Iar strategia de apărare a vieții irosite într-o muncă ce ar putea fi exemplară în sine, dar este complet lipsită de sens din punct de vedere economic se altoia foarte bine pe fondul unei dramatice inculturi în materie. De unde să știe bietul bucureștean, născut și crescut printre blocuri comuniste, cum arată o clădire frumoasă, ce înseamnă bun gust și prost gust, ce-i acela stil și ce-i aceea estetică în arhitectură?

Vedea ceva enorm, cu niște coloane gigantice și scări necuprinse – gata, e frumos! S-a muncit mult, deci e frumos! Căci propaganda pe care o absorbise de mic îi spusese că frumoase sînt barajele și căile ferate prin trecători lărgite cu dinamita, frumoase sînt blocurile de 10 etaje din cartierele noi, frumoase sînt hotelurile de la Mamaia și de la Eforie. Pentru un asemenea om, bietul de el, Casa Poporului nu putea fi decît frumoasă...

Generațiile, însă, s-au schimbat. Bucureștenii au văzut multe între timp. Au călătorit sau măcar au văzut la televizor cum arată marile arhitecturi ale lumii. Au înțeles, în final, că această clădire este pur și simplu urîtă. Sentimentul de mîndrie legat de Casa Poporului s-a temperat. Cetatea a înțeles, în sfîrșit, că povestea Casei Poporului este un coșmar și că ceea ce stă acum pe locul fostelor cartiere Uranus, Izvor și Antim este o traumă și nu o mîndrie.

Clădirea, însă, a rămas. Ca unul care o cunoaște destul de bine, aș putea să vorbesc nu doar despre eșecul ei estetic, ci și despre eșecul ei funcțional. Acum, Casa Poporului adăpostește Parlamentul României. Oricine deschide Internetul află că între acele ziduri imense se desfășoară cel mai larg spațiu construit din Europa, și al doilea din lume. Vă vine să credeți că în acest spațiu gigantic nu există birouri suficiente? Parlamentul României este, cred, singurul din lume în care membrii Parlamentului, deputați și senatori, nu au birouri personale.

În afara celor cu ceva funcții în Birourile Permanente și în conducerea comisiilor, membrii Parlamentului se strîng în imense încăperi, în grup. De ce? Simplu, pentru că această clădire e absurdă. Are săli gigantice, coridoare imense și scări enorme, dar nu are birouri. Asta spune ceva despre felul în care Ceaușescu a gîndit cînd a comandat: o clădire uriașă pentru puțini oameni.

Casa Poporului, se știe, a fost construită direct după indicațiile lui Ceaușescu. Este ctitoria lui în mai mare măsură decît oricare alta. Mergea aproape zilnic pe șantier și decidea cum stau pereții, cum urcă treptele, cum arată coloanele, ce atîrnă de tavane – tot. Este absolut legitim, așadar, ca gîndurile oamenilor despre Casa Poporului să fie consubstanțiale gîndurilor lor despre Ceaușescu. Cineva mi-a atras atenția asupra unui detaliu interesant surprins cu o cameră video la una dintre manifestațiile recente.

Un om simplu, român sadea, scos din casă de televizor să protesteze – nu spun de ce parte era, pentru că nu are importanță, dar asum că, povestind mai departe, se va deduce ușor – critica vehement sistemul judiciar românesc spunînd că „e ca pe vremea lui Ceaușescu”. Adică, rău. Tiranic. Și cîteva minute mai încolo, același român spune că îi e dor de Ceaușescu, că ce bine era cu el. Tiranic, dar bine.

M-am întrebat adesea, tot mai apăsat în ultimii ani: ce anume construiește această monstruozitate în noi?