Pe 25 martie, în Vinerea Mare a catolicilor, în Basilica Saint Denys din Argenteuil a fost expusă în mod excepțional publicului„Cămașa lui Hristos”, considerată una dintre cele trei relicve rămase de la Mântuitorul, împreună cu Giulgiul din Torino și Mahrama din Oviedo.

În mod normal, Cămașa, pe care Iisus ar fi purtat-o de la Cina cea de Taină până la suirea pe Cruce, și care apoi a fost jucată la zaruri de soldații romani, este expusă doar o dată la cincizeci de ani. Ultimele dăți au fost în 1934 și 1984.

Expunerea sa excepțională de anul acesta s-a făcut în cinstea lui 2016, proclamat de Papa Francisc Anul Milei. În plus, episcopia din Pontoise (unde se află Argenteuil) sărbătorește 50 de ani de existență, iar Basilica Saint Denys 150 de ani.

Cele mai vechi documente care vorbesc despre Cămașa lui Hristos, datează din secolul VI (Sfântul Grigorie din Tours), Sfântul Ioan Damaschin o pomenește și el în 726.

După ce Papa Leon al III-lea l-a botezat pe Carol cel Mare în anul 800, a vrut să-l însoare cu Împărăteasa Irina a Bizanțului, amândoi rămânând văduvi.

Între cei doi a avut loc în 801 un schimb de cadouri, în care Irina i-a oferit Cămașa lui Carol. Acesta, la rândul său, i-a dat-o fiicei sale, Theodrada, stareță la Argenteuil.

În timpul invaziilor normande, Cămașa a fost ascunsă într-un perete (855). A fost găsită abia trei veacuri mai târziu, în 1156. A scăpat în mod miraculos de la distrugere, când protestanții au jefuit orașul, în 1567.

În timpul Revoluției Franceze, mănăstirea a fost desființată, iar monahii împrăștiați. Începând cu noiembrie 1793, în perioada Terorii, creștinismul a fost de facto abolit, iar prețiosul relicvariu a fost dat la topit. Abatele Ozet a furat Cămașa, a decupat-o în bucăți, pe care le-a împărțit unor credincioși, iar restul l-a îngrobat în curtea parohiei.

A salvat-o astfel de la o distrugere totală, însă aceasta i-a provocat mari stricăciuni. În februarie 1795, când creștinismul a putut fi practicat din nou, a dezgropat comoara, iar în 1804 aceasta a fost expusă din nou.

În 1844, bucățile adunate împreună au fost puse într-un nou relicvariu, care s-a păstrat până azi.

În 1892, Cămașa a fost reconstituită, prin coaserea bucăților pe un suport de pânză. (Interesant este că maicile care o au în grijă, și care și oentru expunerea din acest an, au făcut anumite reparații pânzei, se miră că bucățile de lână ale Cămășii par să nu fie afectate de trecerea timpului, în timp ce pânza pe care sunt cusute se deteriorează).

În timpul expunerilor, Cămașa este așezată pe un manechin, pentru a putea fi mai bine observată. Din ea se mai păstrează astăzi o mare parte a spatelui, partea de la guler și o mică parte din față.

Cămașa, veșmânt tradițional al galileenilor din popor, era de fapt o lenjerie de corp din lână, asemănătoare tricourilor de azi, dar mai lungă, ajungând până la jumătatea coapselor. Mânecile erau scurte, până la coate. Sfântul Ioan o numește „chiton” și precizează că era „araphos”, adică fără cusătură, ceea ce confirmă studiile recente asupra relicvei.

Potrivit unei monografii realizate de părintele Noël Tanazacq, Cămașa, țesută din lână de oaie (foarte probabil de Fecioara Maria, dat fiind că țeserea cămășilor în familiile iudee cădea în obligația mamei), suplă și ușoară, a fost la origine vopsită în brun-roșu, cu extract de garanță (roibă), o plantă obișnuită în Galileea din timpul lui Hristos.

Ea este pomenită de două ori în Evanghelii, o dată indirect de Matei, care precizează că după biciuire, soldații au pus veșmintele pe Iisus, și o dată, direct, de Ioan, când relatează că soldații și-au împărțit hainele Acestuia, dar că pentru Cămașă, care nu avea cusătură, au dat cu zarurile.

Este posibil, spune pr. Tanazacq, ca Ioan să o fi a răscumpărat de la soldat și să i-o fi restituit Maicii Domnului.

De remarcat că, asemenea Cămășii lui Hristos, și celelalte două relicve, Giulgiul din Torino și Mahrama de la Oviedo (care ar fi acoperit fața Mântuitorului după ce a fost dat jos de pe Cruce) sunt din lână, așa cum o cerea Legea lui Moise pentru preoți.

Rezultatele studiilor Cămășii, au fost atent comparate cu Giulgiul și cu Mahrama.

Pulberile silicioase descoperite indică șederea celor trei într-o țară cu un sol deșertic (ceea ce corespunde unei mari părți a Palestinei). Polenurile descoperite sunt identice pe cele trei piese, polenuri de cedri de Liban și de la două specii care cresc exclusiv în Palestina: una de fistic (Pistacia palestina) și una de tamarin (Tamarix hampeana)

A fost de asemenea găsită o diatomee (algă monocelulară) care arată contactul cu o apă de râu nepoluată, curgând pe un sol nisipos arid (corespunzător Iordaniei).

De asemenea, au fost descoperite fire de păr din barbă și creștet, care au permis identificarea persoanei ca fiind de rasă albă.

Însă cea mai importantă descoperire o reprezintă numeroasele pete de sânge. Profesorul André Marion, de la Centrul Național de Cercetări Științifice, a comparat petele de sânge de pe Cămașă cu cele de pe Giulgiul de la Torino și a remarcat numeroase asemănări: el a arătat că petele principale proveneau de la purtarea Crucii (mai ales pe umărul stâng), astfel apăsând pe cămașă și făcând posibilă impregnarea sângelui din răinile de la biciuiri.

Profesorul Gérard Lucotte, specialist în genetică, a făcut o serie de descoperiri cruciale, folosind microscopul electronic cu baleiaj. Astfel, Lucotte a confirmat că pe Cămașă sunt pete de sânge (care nu se văd cu ochiul liber), din grupa AB, ca la Torini și la Oviedo. O grupă rară (doar 4% din oameni o au), însă mai frecventă în Orientul Mijlociu, cu un record mondial în Iudeea. Profesorul a putut să le stabilească ADN-ul. Este vorba de un ADN uman, foarte vechi, aparținând unei persoane de sex masculin, cu siguranță un bărbat de origine „iudaică orientală”.

În concluzie, se poate afirma că bărbatul care a purtat Cămașa din Argenteuil, este același cu cel căruia fața i-a fost acoperită de Mahrama din Oviedo și a fost învelit în Giulgiul din Torino.

Un bărbat alb, din Orientul Mijlociu, de origine iudaică.

Cu toate acestea, o datare cu carbon 14, realizată în 2004, indică drept perioadă a țeserii 530 – 640. Dar savanții recunosc că analizele cu carbon asupra țesăturilor dau rezultate îndoielnice, dat fiind că acestea se contaminează ușor cu particule, care pot induce cu ușurință erori.