Alexandru Piru mi-a fost profesor, la facultate. Și eu, și colegii mei îl simpatizam pentru umorul lui sec. Deși o iubeam cu toții pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ne-am amuzat când Alexandru Piru a ironizat-o ingenios.
O reporteră care i-a luat un interviu l-a întrebat:
− De ce ați scris o istorie a literaturii române? Iar Alexandru Piru a răspuns:
− Ca să o pot omite pe Zoe Dumitrescu-Bușulenga.
Ne puteți urmări și pe Google News
Al. Piru a urmat de-a lungul întregii lui cariere, cu o admiraţie intratabilă, exemplul lui G. Călinescu, deşi nu avea nimic călinescian. I-au lipsit şi exuberanța inteligenței, şi talentul literar, şi histrionismul cu care mentorul său şi-a cucerit contemporanii, dar s-a străduit mereu să joace rolul de G. Călinescu al II-lea.
Numeroase sunt dovezile acestei permanente griji de a repeta un destin. Ca şi G. Călinescu, Al. Piru şi-a început cariera de critic şi istoric literar cu o biografie: „Viaţa lui Garabet Ibrăileanu”, 1946. Citind-o şi recenzând-o, maestrul a simţit înclinarea spre mimetism şi, cu diplomaţie, l-a îndemnat pe discipol să fie atent la modul cum îşi individualizează poziţia în literatură: „Ar fi fără rost să ascund (şi, în fond, e o onoare pentru mine a constata aceasta) că d. Piru a avut în vedere a mea «Viaţa lui M. Eminescu». Aceea urmărea însă (şi nu e în chestie dacă a izbutit sau nu) o altă problemă, străină de critica literară. Ea era intenţional un poem epic, strict documentat, cu cadenţe studiate, cu debut şi final de mit. A lua tiparul unei astfel de veleităţi şi a-l transporta ca metodă de istorie literară la Ibrăileanu, care e, de fapt, un profesor cu intelect vehement, este principial impropriu”.
O similitudine poate fi sesizată, apoi, în atitudinea faţă de literatura română veche. Din cauza circumstanţelor şi împotriva voinţei sale (cel pu- ţin aşa declara studenţilor), Al. Piru a trebuit să predea cursuri despre textele bisericeşti şi laice datând din evul mediu. Comentând scrieri vechi de trei, patru sau cinci secole, istoricul literar a năzuit să fie concomitent şi critic, adică să facă abstracţie de valoarea documentară a manuscriselor şi tipăriturilor cercetate şi să evidenţieze fără protocol istoriografic (chiar cu riscul de a părea ireverenţios) exclusiv valoarea estetică. Dar, spre deosebire de idolul său, n-a reuşit să facă din lectură, cu adevărat, o delectare şi întreaga întreprindere s-a transformat într-o inventariere exactă şi ironică a literaturii de altădată.
De inspiraţie călinesciană este şi titlul dat operei „fundamentale” a lui Al. Piru, „Istoria literaturii române de la început până azi”, 1981; timida schimbare a locuțiunilor adverbiale – „de la început” în loc de „de la origini” şi „până azi” în loc de „până în prezent” − arată ce aventură i se părea lui Al. Piru o deviere, fie de un milimetru, de la concepţia despre scris a lui G. Călinescu.
Exemplul lui G. Călinescu a avut asupra colaboratorului său şi un efect benefic, mobilizând o energie intelectuală latentă. Astfel, chiar dacă n-a ajuns să citească dintr-o răsuflare câte un raft de bibliotecă şi să topească, în incandescenţa unei inspiraţii de-o clipă, întreaga masă de informaţii, Al. Piru a deprins, în schimb, tehnica unei lecturi profesionalizate, asociată cu un fel de foame de litera tipărită. G. Călinescu l-a şi caracterizat, în „Jurnalul literar”, ca pe un autor care „citeşte mereu”, iar în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a înregistrat „preocuparea [lui] incontinuă de a se cultiva şi informa”.
Pe Al. Piru puteai, întradevăr, să ţi-l reprezinţi ca pe un cititor suprem. Parcurgea şi fişà cu minuţie, zilnic, teancuri de cărţi, ţinând evidenţa traducerilor din fiecare epocă, a circulaţiei motivelor, a reeditărilor. În timpul cutremurului din 1977, casa sa de pe strada Aviator Zorileanu a scăpat neatinsă. Dar dacă s-ar fi dărâmat, strivind imensul fişier al singuraticului locatar, amestecarea şi împrăştierea zecilor de mii de fişe adunate de-a lungul anilor ar fi creat impresia că ordinea însăşi a literaturii române se află în primejdie. Am fi putut vedea, de pildă, aşternându-se pe acoperişuri şi prin grădini o ninsoare de dreptunghiuri de hârtie cu migăloase note despre cărţile citite de Mihail Kogălniceanu în toamna anului 1846 înainte de a întreprinde o călătorie în Spania (”Glossaire des écrivains de la moyenne et basse latinité, 1768, a lui Ducange, The History of the Reign of the Emperor Charles V, 1929 şi Tales of the Alhambra, 1831, de Washington Irving, The Bible in Spain, 1843, romanul picaresc al lui George Borrow, Silva de Romances viejos españoles, 1811 de Iacob Grimm, impresiile de călătorie − De Paris à Cadix − ale lui Alexandre Dumaspère, o Historia de Granada a lui Miguel Lafuente, o Libro de agricultura, 1802 de Abu Lacaria etc.”).
A trecut, însă cutremurul din 1977, au trecut şi alte cutremure, din viaţa socială şi politică a României, şi Al. Piru, masiv şi elegant ca un boxeur ajuns miliardar, cu vocea lui de bas peltic şi cu veşnica sclipire ironică în ochii protejaţi de arcade imense, a continuat să scoată la iveală articole şi cărţi ticsite de informaţii exacte. Păcat că nu mai trăiește. Dacă ar mai fi trăit, ar fi avut în prezent 100 de ani.
Recomandările noastre
