Cele mai multe bănci românești au făcut conversia creditelor din franci în lei încă de la acordare. Mai precis, nu au oferit clienților bancnote elvețiene ci lei autohtoni. Neinformați, clienții au fost de acord cu oferta băncilor. Oricum nu aveau ce face cu francii, în România neexistând tranzacții în moneda elvețiană. Însă, acum clienții rambursează băncilor franci elvețieni.
Întrebarea care se pune este dacă au existat într-adevăr acești franci elvețieni în bilanțurile băncilor. Personal, cred că da.
Deși ne-am putea imagina că, de fapt, băncile au acordat credite în lei sub numele de credite în franci, la o dobândă mai mică, gândindu-se că în felul acesta, printr-un volum mare de credite, lărgindu-și baza de clienți, ies cu un profit frumușel, argumentul nu ține. Asta ar fi însemnat că băncile aveau resurse în lei suficient de ieftine, încât să acorde acele credite la dobânzi scăzute și să iasă în profit.
Însă, dacă ne uităm la statisticile BNR, toate resursele în lei ale băncilor în anii 2007 și 2008, un an de apogeu al creditelor în franci elvețieni, aveau dobânzi cuprinse între 6,5% (începutul lui 2007) pe an și peste 11 – 14% pe an (perioada de mijloc și finalul lui 2008), fie că vorbim de depozite în stoc, depozite noi sau dobânzile la care își vindeau unele altora lei pe piața interbancară. Asta înseamnă că este apoape imposibil ca, dacă ele „cumpărau” lei la dobânzi de 6,5% în 2007 și de 10- 14%, în 2008, să ofere credite de nevoi personale la o dobândă de 11,5%, de exemplu (dobânda unui credit contractat de un debitor al cărui caz a fost prezentat de EVZ), sau chiar la 7- 8 %, dacă era vorba de credite imobiliare.
Ne puteți urmări și pe Google News
Prin urmare, cred că băncile s-au împrumutat într-adevăr în franci, ca să dea credite în franci. Dacă lucrurile nu au stat astfel, atunci s-ar putea demara chiar o anchetă penală.
În schimb, se ridică o altă problemă. Celor mai mulți clienți nici măcar nu li s-a oferit alternativa de a ridica de la bancă franci și nu lei.
Ce înseamnă asta? Că banca le-a impus cursul de conversie propriu leu/franc care, de foarte multe ori este mai dezavantajos decât cel al caselor de schimb. Altfel spus, dacă un client ar fi luat francii de la bancă, atunci putea merge la o casă de schimb și să obțină mai mulți lei, în echivalent, decât i-a dat banca. De exemplu, atunci când cursul era de 2,8 lei, la un credit de 200.000 de franci, clientul a primit de la bancă, să zicem 550.000 de lei, în timp ce o casă de schimb i-ar fi putut acorda 558.000 de lei. Este o pagubă pe care clienții o pot imputa băncii, spun avocații.
Recomandările noastre
