Atacul cu rachete din Siria care a vizat baza aeriană de unde au fost lansate atacurile cu gaz sarin la adresa rebelilor din oraşul sirian Khan Shaykhun, din provincia Idlib, a făcut să curgă râuri de cerneală: schimbare posturii strategice a Americii, un președinte puternic, revenirea intervenționismului unilateral American, Irak 2, și așa mai departe. Iar percepția publică a fost supusă noianului de zgomot privind semnificația acestei intervenții, zgomot creat special pentru a acoperi motivul real al intervenției.
Legitimitatea a fost clară și a dus la susținerea bipartizană a atacului, dincolo de dezbaterea privind acordul Congresului American, în timp ce și populația americană a marcat susținerea clară pentru președintele Trump legat de această intervenție. Atacul cu arme chimice și cei 86 de morți sunt o încălcare directă a Convenției privind utilizarea armelor chimice, în care Siria e parte din 2013, când a predat, prezumtiv, toate armele sale chimice. E adevărat că, ulterior, a construit altele sau le-a utilizat pe cele ascunse la acea vreme.
Cum responsabilitatea utilizării atacului cu gaz sarin revine lui Bashar al Assad – chiar dacă ar fi fost vorba despre vreun militar sau ofițer de informații mai voluntar care a lansat atacul – reacția a fost naturală. Însă de reținut sunt marile întrebări: de ce să fi făcut Assad prostia asta? Răpunsul e firav și apare doar în interviurile sale recente care susțin că epoca negocierii s-a încheiat, nu se poate obține nimic, unica soluție e cucerirea teritoriului său și victoria totală. Firește că se impune a doua întrebare, de ce Assad schimbă astfel exilul la Moscova, cea mai gravă variantă a sa de până acum – deși exista și varianta acceptabilității sale, până acum o săptămână – pe boxa acuzaților într-o instanță internațională și ani grei de închisoare? Apoi de ce doar 86 de morți? Dacă era un atac masiv cu gaz sarin, acesta fiind și persistent, ar fi generat mult mai multe victime.
Partea rusă invocă un bombardament asupra unui depozit de gaz sarin al opoziției, care ar fi determinat accidentul. O fi. Responsabilitatea ar fi tot a lui Assad, doar că varianta aceasta ar exonera Rusia de răspundere. Într-adevăr, orice altă variantă a unui atac cu armă chimică – care aceasta există în posesia lui Assad, fie venită din Iran (nu cred că Rusia ar fi livrat direct), fie produsă pe loc. În schimb, complicitatea și neaplicarea garanțiilor Rusiei din 2013 privind încheierea târgului și predarea tuturor cantităților de arme chimice antrenează și responsabilitatea directă a Moscovei, a Rusiei lui Putin, condamnabilă direct. De altfel, Casa Albă a anunțat ancheta în privința implicării Moscovei în atac.
Ne puteți urmări și pe Google News
Apoi a existat comunicarea cu Moscova pe canalul militar, canal suspendat după atac de către Putin. Și nici antiaeriana rusă, nici scutul antirachetă din teatru, care protejează bazele Tartus și Latakia, nu au reacționat pentru a intercepta rachetele americane. O conivență pe care doar evacuarea bazei vizate sau un teatru ieftin jucat de cei doi actori mari, ar putea-o explica.
Deci Trump și-a asigurat fără probleme un paravan pentru a proba relațiile tensionate cu Rusia. Asta în plină evoluție a scandalului Trump- Rusia din Congres, acolo unde nici măcar atacurile la fostul consilier pe Securitate națională, Susan Rice, și discuția privind ascultarea membrilor campaniei prezidențiale a lui Trump nu a putut deturna subiectul.
Acum a făcut-o atacul din Siria, care a schimbat agenda publică, pe cea a televiziunilor și a deturnat atenția de la scandal, dând și o probă directă, prin atacul respectiv, al unor relații reci cu Rusia.
După atâtea înfrângeri, Trump și America aveau nevoie, deopotrivă, de o victorie. De o acțiune. Și a avut-o în Siria. De văzut însă ce a distrus atacul, dacă merita operațiunea montată pentru țintele stabilite (avioane în reparație, ne spune presa rusă) în condițiile în care depozitul de gaz sarin nu a fost atins pentru a nu produce o catastrofă (confirm Pentagonul). Dar arma chimică e acolo, în acea bază. Probabil că planificarea a vizat însă ceva important lovit aici, care era pe lista de ținte și lovituri iminente a Armatei SUA, eventual transmise de intelligence- ul israelian (extrem de rapid în a comenta și saluta atacul, după care multe comentarii au mers în sensul existenței unei solicitări – informări israeliene care a generat acțiunea). Deci țintă oportună, obiectiv necesar, întărește relația cu Israelul, pune în situație dificilă Rusia, lansează disputa pe cuceririle militare ale lui Assad pe teren, creează avantaje de imagine lui Trump. Realitatea motivației atacului și nevoia de a lovi obiectivul nu o vom cunoaște, cel mai probabil, pe parcursul vieții noastre.
Recomandările noastre
