Parcă nu știm, deja, că viața întreagă este un șir de așteptări, dintre care cele mai multe rămîn neîmplinite! După ce facem ceva școală, aflăm că istoria întreagă este o așteptare și lumea un fel de sală de așteptare.
Centrul credinței iudeo-creștine este ideea că există (sau, mă rog, contează) doar o singură așteptare – cea a reîntîlnirii creaturii cu Creatorul. Așteptăm, așadar, ceva ce știm că va veni. Nu sîntem eroii angoasați ai lui Beckett care așteaptă ceva ce nu va veni niciodată. Plasați într-un „ontos” al așteptării, constatăm că venirea nu depinde deloc de noi, dar că avem, totuși, responsabilitatea administrării așteptării. Adică, Dumnezeu își face partea Lui (să fim convinși de asta!), iar noi trebuie să ne facem partea noastră astfel încît la momentul venirii Lui, noi să fim acolo, pregătiți, și Întîlnirea să se împlinească aidoma unei nunți.
Evanghelia lui Matei, într-un episod faimos, vorbește despre felul în care așteptăm să ne cuprindă împărăția cerurilor. Sîntem, zice evanghelistul, ca zece fecioare în așteptarea mirelui. Unele dintre ele, cinci, sînt înțelepte, dar celelalte cinci nu sînt prea mintoase. Fiecare dintre cele zece au luat candele aprinse în mîini în așteptarea mirelui, dar cele cinci înțelepte au luat și untdelemn în vase, iar celelalte cinci, nu. Mirele întîrziind, toate cele zece au ațipit. Cît de cunoscut! Noi toți am ațipit văzînd că nu mai vine – ne-a ațipit credința, ne-a ațipit responsabilitatea, ne-a ațipit mintea. Cum de ni se pare că sîntem treji și alerți – asta e o altă discuție. Și ce s-a întîmplat celor zece fecioare ațipite de atîta așteptare? La miezul nopții, „s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieșiți în întîmpinarea lui!”. S-au deșteptat fecioarele și au pregătit candelele întru întîmpinare. Cele fără minte, văzînd că li se sting candelele, au cerut untdelemn celorlalte, dar au primit răspunsul: „Nu, ca nu cumva să nu ne mai ajungă nici nouă și nici vouă. Mai bine mergeți la cei ce vînd și cumpărați pentru voi”. Acestea au plecat să cumpere untdelemn, doar că în lipsa lor mirele a venit, cele prezente „au intrat cu el la nuntă și ușa s-a închis”.
Cînd s-au reîntors cele cinci cu untdelemn cumpărat au spus: „Doamne, Doamne, deschide-ne și nouă”, iar El le-a răspuns: „Nu vă cunosc pe voi”. Matei încheie parabola avertizînd: „De aceea, privegheați că nu știți ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului.”
Ne puteți urmări și pe Google News
Poate că cele mai însemnate învățăminte de tras din această parabolă sînt cele legate de așteptare, căci, în acest fragment, avem , de fapt, o parabolă a așteptării, așa cum spune Andrei Pleșu. Există și teologi (Joachim Jeremias, de pildă) care văd în povestea celor zece fecioare o parabolă a Parusiei. Cu alte cuvinte, o parabolă în care e vorba despre venirea Lui. Totuși, ne este mai util să aflăm ce e de aflat din povestea celor zece fecioare în privința așteptării decît în privința venirii, pentru că așteparea este condiția noastră. Cum așteptăm, dacă tot sîntem condamnați la așteptare?
Mai întîi, este de spus că, în formula memorabilă a lui Andrei Pleșu, „Cel Așteptat vine pe neașteptate”. Deși pregătite, cele zece fecioare ațipesc și mirele vine pe cînd ele dorm. Obosite de atîta așteptare, fecioarele toate, și cele înțelepte și cele nu prea, adorm. Oboseala așteptării egalizează, după cum vedem, trăsăturile diferite ale celor care așteaptă – somnul scoate pe oricine în afara timpului așteptării. Somnolența egalizează pe prost și pe deștept, pe savant și pe ignorant. Este, din acest punct de vedere, ca moartea. Or viața înseamnă diferență, particularitate, individualitate. De aceea i s-a și părut important evanghelistului să se oprească asupra detaliului ațipirii fecioarelor, acesta fiind un îndemn explicit la priveghi din moment ce nimeni nu știe momentul venirii Lui. Dar priveghiul continuu pare a fi peste puterile omenești. Avem nevoie de ceva ce extinde limitele răbdării noastre pînă la ziua venirii Lui. Acest ceva este credința. Credința că cel așteptat vine și că, odată cu venirea așteptată, totul va fi altfel, iar noi înșine vom fi exact ceea nu sîntem acum.
Așteptarea trebuie, așadar, susținută de credință. Doar credința dă sens așteptării. Vedeți bine, cele zece fecioare sînt convinse că mirele va sosi. Nunta este sigură. Nimeni nu pune în discuție venirea însăși, așadar nimeni nu se îndoiește de împlinirea așteptării. Așteptarea are rost. Dar întîrzierea momentului venirii pînă dincolo de limitele obișnuite ale așteptării noastre îi poate lua sensul. Știu ce aștept, dar ce sens are? – asta este o întrebare imposibilă pentru credincios.
Mai apoi, este limpede că dintre cei care așteaptă, doar unii au șansa ”nunții”. Acesta este aspectul care poate părea nedrept. Ușa se va închide după ce va primi pe toți cei aflați, pregătiți, în momentul venirii Lui. Așadar, venirea este utilă doar celor pregătiți pentru o mai lungă așteptare, cei cu rezerve sufletești serioase. Cei cu răbdare. Ceilalți, chiar dacă așteaptă, neavînd rezervorul răbdării și al credinței plin, se duc să „alimenteze” exact în momentul venirii. Fecioarele cu rezerve de untdelemn sînt înțelepte – ele s-au gîndit că e posibil ca așteptarea să dureze mai mult decît uleiul din candelă și că oprirea așteptării sub motiv că trebuie cumpărat untedelemn ca să țină candela aprinsă, riscă să ducă la ratarea Întîlnirii.
Așadar, pentru a se împlini, așteptarea trebuie să fie deopotrivă continuă și îndelungată. Nimic din ceea ce vine repede nu este, în realitate, așteptat. Și prea multe ne vin repede în timpurile de azi. Dar, cei care combină credința cu înțelepciunea și se plasează în neîntrerupta Lui așteptare, au parte de un fel de premiu de consolare pînă la culegerea marelui premiu, adus de Venire. Ei pot, pe coordonatele credinței și înțelepciunii, repet, să părăsească episodic lumea care îi înlănțuie și îi înrobește, avînd privilegiul unui fel de „preview” al lumii care va veni, al lumii pe care o așteaptă. În marginea acestei parabole, Ioan Gură de Aur pune, de altfel, întrebarea decisivă: cît mai valorează virtutea virginității, pentru fecioarele care nu au putut fi prezente cînd a venit mirele din pricina lipsei untdelemnului? Pe limba noastră, cît mai contează că ai fost bun și blînd, credincios și iubitor, dacă ai pierdut rezervele răbdării și te-ai dus spre altele, care vin ușor și repede, abandonînd așteptarea? A fi la locul Întîlnirii, la timpul Întîlnirii, disponibil pentru Întîlnire, iată ce contează în primul rînd.
Nu-i bai dacă adormi așteptînd, o voce te va trezi. Dumnezeu înțelege cît putem duce. Grav este să rămîi fără untdelemn în candelă. Și pentru asta, Dumnezeu închide ușa.
Recomandările noastre
