Nu am absolut nimic cu nimeni, chiar dacă se numeşte Nimenescu Vasile ori Niciunilă Georgeta.
Însă – şi ca filolog, şi ca scriitor – patronimele româneşti m-au sedus dintotdeauna, nu doar fiindcă au în ele ceva ludic-levantin şi, precum ştim, fantezia noastră genuină nu are egal, ci şi pentru că, indiferent din ce colţişor de ţară au ţâşnit aceste nume – din răstoacele apelor, din înălţimea brazilor, din umbra văilor, din crestele munţilor sau din spuma mării – ele conţin într-însele seminţele obârşiei învelite în miezul dulce al baştinei.
Şi nu vorbesc despre milioanele de nume sufixate cu -escu, devenit aproape o particulă nobiliară. Cărora n-avem ce le face, ele sunt imuabile. Şi, tocmai pentru că sunt imuabile (nimic nu e mai supărător ca invariabila, fiindcă ea nu poate fi atacată, nu poate fi înmuiată, nu poate fi modificată genetic!!), tocmai din pricina acestei constanţe, comuniştii de rit ucigaş-sălbatic din anii ’50 au făcut tot ce le-a stat în puterea imaginaţiei lor criminale, pentru ca toate numele faimoase ce alcătuiseră până atunci intelighenţia, floarea noocraţiei româneşti, pletora de competenţă şi har a administraţiei ţării, urgent să dispară, să fie şterse imediat din cartea de imobil a ţării. Mărturie stau sutele de mii de martiri din închisorile comuniste, care au plecat în eternitate odată cu numele. În vreme ce urmaşii lor au fost înfieraţi ca vitele, urmăriţi de acest blestem al numelui, sufocaţi în mizerie şi suferinţă, atomizaţi în umilinţă şi anonimat, târâţi în mocirlă şi degradare.
În locul lor, au răsărit însă nume ca Pacoste, Cioară, Talabă, Văcaru, Ştirbu, Verdeţ, Bivolaru, Burtică, Ologu, Pisică, Jupuitu şi altele, derivate cu precădere din poreclele spaţiului rural. S-au înălţat pe firmamentul vieţii noastre publice fără nicio ezitare. Fără nicio greaţă. Fără niciun fel de silă. Ei au fost „hărăziţi” să preia istoria. Pe umerii noştri, ei s-au furişat prin Timp. Cu ei am intrat în mileniul III. Iar acum strălucesc mai abitir ca nimbul nemuririi.
Iată de ce, mâine, eu voi dedica Ziua Naţională a României unui exponent sclipitor al acestei tipologii. Lui Verginel Gireadă (născut în 1968). Deputat PNL în mandatul 2012-2016, din partea judeţului Botoşani. Între 2004 şi 2012, a fost primarul comunei Mihai Eminescu (sic!). Este de meserie tractorist. La 42 de ani, a luat bacalaureatul, iar acum e student la o universitate particulară. În aprilie 2012, a fost condamnat definitiv la 3 ani de închisoare cu suspendare, pentru însuşirea prin fals în documente a unui teren. Acum, se află pe loc eligibil pe lista PNL pentru Camera Deputaţilor.
Ascensiunea lui Verginel Gireadă nu poate fi oprită...
Recomandările noastre
