O analiză a juridică a Protocolului încheiat în 2009 între SRI şi Parchetul General, desecretizat pe data de 30 martie, relevă mai multe aspecte de nelegalitate a acestui act, care a fost utilizat în România pentru efectuarea de cercetări în majoritatea dosarelor penale instrumentate mai ales la nivelul DNA după anul 2013.

Aceste probleme de nelegalitate se împart în două categotrii: aspecte de formă, un fel nelegalitate extrinsecă a actului şi aspecte de nelegalitate materială, nelegalitatea intrinsecă.

 

Nu se justifică clasificarea

Secretizarea unor norme de procedură penală, adică acordarea unui nivel de clasificare extrem de ridicat unui act care nu conținea elemente care să justifice un astfel de nivel.

Situațiile în care un document poate fi inclus în categoria informațiilor secrete de stat sunt enumerate la art. 17 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, iar conținutul protocolului nu se circumscrie niciuneia dintre acesteia, deoarece nu vizează activitatea de informații (tehnici, tactici de supraveghere ori de filaj, nici mijloace, metode, tehnica ori echipamentul de lucru, surse de informații, etc).

Mai mult, acest act nu se circumscrie definiției date de art.15 lit. d) din Legea nr. 182/2002 informațiilor secrete de stat, care sunt definite ca „informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea țării”.

 

Ascunde încălcarea legii

Nu există niciun argument pentru care publicarea unor informații de tipul celor din protocol să prejudicieze siguranța națională ori apărarea țării. Motivul clasificării apare ca fiind unul evident și este reglementat ca interdicție expresă la art. 24 alin. (5) din același act normativ: „Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.”

Așadar, clasificarea Protocolului nu putea fi justificată de regulile incluse în cuprinsul său și apare ca evident motivul secretizării: normele sale adaugă sau contravin legii și restrâng exercițiul unor drepturi.

În raport cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare, Parchetele nu sunt autorități de legiferare, ci de aplicare a legii, ele fiind exclusiv organe de cercetare penală. Așadar, parchetele nu pot emite norme cu caracter general, ci doar acte individuale, de aplicare a normelor generale.

 

De competenţa ministrului justiţiei

Astfel fiind, chiar dacă prin absurd s-ar fi apreciat că se impune încheierea unor „protocoale” pentru aplicare vreunor acte normative, cel care ar fi trebuit să primească legitimare de legiferare subsecventă ar fi fost ministrul justiției, autoritatea executivă care emite norme pentru toate organele judiciare, eventual în colaborare cu Consiliul Superior al Magistraturii, care poate primi prin lege, competențe de legiferare subsecventă pentru domeniul justiției, fiind o autoritate administrativă care poate primi asemenea competențe.

Astfel, în afara faptului că nu există temei expres pentru emiterea de ”protocoale” nici măcar prin lege parchetele nu ar putea astfel de competențe în mod constitutional, ci numai CSM și/ sau ministrul justiției. Conceptul de „protocol” nu este cunocut în legislația românească ca tip de act ce conține norme cu caracter general, direct aplicabile, actele prin care se legiferează fiind: legile, ordonanțele, hotărârile, ordinele sau instrucți unile. Termenul de „protocol” se utilizează în general pentru operațiuni individuale, de tipul „protocol de predare-primire”, care se încheie la predarea unor bunuri fie între mai multe persoane juridice de drept public fie între acestea și alte persoane juridice.

Astfel, dacă acest „protocol” ar fi fost supus avizului de legalitate al entității care aviza toate actele normative din România din punct de vedere al legalității, Ministerul Justiției, nu ar fi putut primi un astfel de aviz din chiar pricina titlului său, care nu permitea încadrarea sa în niciuna din categoriile juridice cunoscute la acea dată.

 

SRI nu poate participa la urmărirea penală

Protocolul prezintă şi aspecte de nelegalitate care au condus la extinderea cadrului legal de efectuare a urmăririi penale pentru alte persoane. Astfel, potrivit art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații: „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală…”.

Or, este evident că o mare parte a protocolului reglementează modalitatea de efectuare a unor acte de cercetare penală de către alte organe decât cele de cercetare penală, exemple concrete în acest sens fiind dispozițiile din art. 14, art. 17 sau art. 22, ce reglementează o altă modalitate de efectuare a cercetării penale decât cea reglementată de lege. Astfel, potrivit art.14 alin. (1) din Protocol: (Serviciul) „Acordă sprijin, prin compartimentele specializate (…), scop în care desfăşoară activităţi de investigaţii şi supraveghere operativă” iar potrivit alin. (2) același serviciu „Acordă sprijin tehnic, prin compartimentele specializate pentru activităţi necesare punerii în aplicare a prevederilor art. 911-915 şi art.98 Cod Procedură Penală, care implică utilizarea mijloacelor tehnice specifice.”

La art. 911 - 915 din Codul de procedură penală anterior sunt reglementate interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, ceea ce reprezintă acte de cercetare penală. La fel și supravegherea operativă.

 

Protocolul adaugă la lege

Potrivit art.17 alin. (1) din Protocol: „(Serviciul) Acordă sprijin, în condiţiile legii, la solicitarea scrisă a Parchetului, pentru clarificarea aspectelor referitoare la infracţiunile prevă- zute în art.2, prin activităţi specifice, potrivit competenţei, precum şi prin efectuarea de expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice.”

Practic, SRI acorda sprijin prin care clarifica niște aspecte referitoare la infracțiuni și prin efectuarea de expertize sau constatări tehnico – științifice. Dacă în legătură cu sprijinul în clarificarea unor aspecte, textul este extrem de vag și adaugă nepermis la lege, expertizele și constatările tehnicoștiințifice sunt în mod cert acte de cercetare penală, fiind realizate, așadar, cu încălcarea flagrantă a legii.

La art. 22, se instituie elaborarea unor „planuri comune” în cauze complexe, sintagmă care nu este definită de legea penală și care extinde aplicabilitatea acestor planuri comune la orice cauză.

Or, încălcarea unei norme exprese, astfel cum este cea reglementată în art. 13 din Legea nr. 14/1992, dar și a normelor procesual penale, care în forma anterioară a Codului de procedură penală nici măcar incidental nu permiteau efectuarea unor acte de cercetare penală de alte organe în afara celor expres și limitativ prevăzute de acest act normativ poate întruni elementele constitutive al infracțiunii de abuz în serviciu, dar și de alte infracțiuni contra înfăptuirii justiției.

 

Divulgarea informaţiilor din dosare

Iată şi câteva aspecte de nelegalitate care au permis accesul la informații nepublice unor persoane care nu aveau această îndrituire legală.

Informarea la care se face referire la art. 6 din Protocol, reprezintă o formă de divulgare a unor informații din dosarele aflate în curs de cercetare. Potrivit art. 6, una din obligațiile asumate de Parchet era aceea de a: „(1) Comunica, în mod operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, modul de valorificare a informărilor sau sesizărilor primite de la Serviciu (…)”

Art. 912 alin. (4) menționează expres care este soarta convorbirilor/comunicărilor înregistrate de organul de cercetare penală și care nu privesc fapta pentru care s-au obținut mandate în mod legal. Astfel, potrivit normelor procesual penale, acestea nu se trimiteau vreunui serviciu secret, ci se arhivau, se trimiteau judecătorului dacă le solicita, iar ulterior erau distruse. Și acest text a fost nesocotit de semnatarii protocolului, deoarece rezultatele acestor activități erau transmise că- tre unități militare ale SRI, cu încălcarea acestei norme.

La art. 20 alin. (1) din Protocol se face vorbire despre modalitatea în care se realizează un „schimb de informații”. Or, prin sintagma „schimb” se înțelege în mod clar că informațiile circulau în dublu sens între Parchet și SRI, adică procurorii dădeau informații din dosare unor lucrători ai unor servicii.

 

Procurorii, chemaţi la ordin

Art. 21 precizează și locul unde se putea face acest „schimb”: „schimbul se realizează la sediul unitătilor centrale sau teritoriale ale Serviciului sau în locuri anume stabilite de şefii acestor unităţi şi conducătorii structurii/unităţii de Parchet (centrale sau teritoriale)”.

Practic, regula era că procurorii îi informau pe angajații/ conducătorii SRI în privința informațiilor din dosarele pe care le aveau în lucru la sediul acestor servicii.

Mai mult, art. 31 extinde „schimbul de informații” la orice cauze, cu un acord verbal al șefilor celor două instituții. În acest mod, deși legea interzicea expres procurorilor să fie informatori/ colaboratori ai serviciilor secrete, această interdicție a fost înfrântă de dispozițiile acestui protocol, astfel că declarațiile prevăzute la Legea nr. 303/2004 au fost completate în mod fals, ceea ce poate atrage răspunderea penală, potrivit legii.

 

Angajaţii SRI, puşi la adăpost

Mai mult, potrivit art. 7 alin. (2) din Protocol, se menționează că Parchetul „pune la dispoziţia Serviciului, datele şi informaţiile referitoare la implicarea unor cadre militare sau salariaţi civili ai acestuia în pregătirea sau să- vârşirea de infracţiuni (…)”.

Așadar, cu nesocotirea gravă a normelor procesual penale, care prevăd clar care sunt modalitățile de acțiune ale organelor de cercetare penală, atunci când au indicii că se pregătește săvârșirea unor infracțiuni, protocolul obligă procurorii ca, pentru anumite categorii de persoane, angajații unui serviciu de informații, cu încălcare principiului egalității în fața legii, să poată fi create premisele compromiterii desfășurării legale a cercetării penale în faza de urmărire.

În funcție de modalitățile concrete și momentele la care au fost săvârșite, acestea pot fi: compromiterea intereselor justiției, divulgarea unor informații nedestinate publicității, divulgarea secretului de stat, iar în măsura în care aceste „schimburi” au fost destinate și unor cetățeni străini, diplomați sau nu, faptele pot întruni și elementele constitutive ale unor infracțiuni de trădare prin transmitere de informații secrete de stat.