După aproape trei luni de la atacul de la Salisbury asupra fostului spion şi a fiicei sale, misterul este şi mai gros. O puzderie de întrebări au rămas fără răspuns.

Un editorial al lui Mary Dejevsky pentru The Independent.

La optzeci de zile după ce a fost găsită împreună cu tatăl ei, leşinată pe o bancă, lângă un mall din Salisbury, Iulia Skripal şi-a făcut o reapariţie aproape miraculoasă. Ea a fost filmată într-un loc anonim, semănând cu un parc, citind o declaraţie scrisă dinainte despre starea sa.

În esenţă, ce a spus nu a adus nimic nou faţă de cele două declaraţii difuzate de Poliţia Metropolitană în numele ei. Dar întreaga înregistrare a fost importantă prin mesajele pe care trebuia să le transmită britanicilor, ruşilor şi opiniei publice internaţionale.

Declaraţia a avut în primul rând scopul de a relua versiunea britanică oficială a evenimentelor, într-un moment în care această versiune începe să se clatine rău. Astfel, spune Iulia, ea şi tatăl său au fost victimele unui atac cu gaz neurotoxic; a stat în comă 20 de zile; tratamentul medical a fost foarte neplăcut – cicatricea traheoctomiei era încă vizibilă. Se simte acum mult mai bine, dar este încă în perioada de refacere. Nu a dorit să accepte asistenţa oferită de ambasada Rusiei.

Însă au existat şi diferenţe notabile faţă de versiunea oficială britanică. Nu a existat nici o acuzaţie la adresa Rusiei. Nu a fost nominalizat agentul neurotoxic. Şi Iulia Skripal nu a oferit nici un indiciu că ar avea de gând pe termen lung să trăiască în altă parte decât în Rusia (contrar informaţiei oferite anterior de un oficial britanic că ea şi tatăl ei urmează să primească identităţi noi şi să li se ofere adăpost într-o terţă ţară).

În al doilea rând, înregistrarea pare să fi avut scopul de a desfiinţa unele speculaţii extreme care au circulat pe reţelele de socializare: că Serghei şi Iulia Skripal sunt morţi; că nu a existat nici un atac cu gaz neurotoxic; şi chiar dacă cei doi sunt în viaţă, ei nu vor mai fi văzuţi niciodată.

Şi, în al treilea rând, a fost un mesaj special pentru Rusia, pentru a-i contrazice acuzaţiile că Marea Britanie a „răpit” unul dintre cetăţenii săi şi a refuzat în mod ilegal asistenţa consulară. Şi iată că Iulia Skripal – bine, să presupunem că nu este vorba de o făcătură high-tech sau de o „dublură” – spune în faţa camerei că nu doreşte să se întâlnească cu diplomaţii ruşi, cel puţin pentru moment.

Mi se pare că avem de-a face cu o încercare a Marii Britanii de a limita daunele la adresa reputaţiei sale – daune pe care nu le-a prevăzut, deoarece a presupus că toată lumea va „înghiţi” povestea cu „abjecta Rusie”.

Iar motivul pentru care această încercare trebuia făcută acum sau niciodată este că tăcerea Marii Britanii despre Skripali devenise jenantă; ea ridica întrebări deranjante şi chiar periclita „triumful” Marii Britanii în orchestrarea expulzărilor colective de către Occident ale diplomaţilor ruşi.

Aici trebuie notat că cele mai insistente întrebări au venit nu de la ziariştii britanici, ci de la cei din Italia, Germania şi de aiurea.

Cel puţin una dintre afirmaţiile deschise ale Marii Britanii – că Rusia este singura ţară care a fabricat agentul neurotoxic în chestiune – a fost contrazisă la scurt timp, chiar de şeful departamentului de cercetare al guvernului britanic, cu sediul la Porton Down. De atunci, s-a aflat că formula gazului era publică încă de la jumătatea anilor 1990, şi că atât Cehia cât şi Germania au avut acces la substanţă şi au împărtăşit experienţa cu aliaţii occidentali.

Aşa că presupunerea provenienţei ruse, deci a Kremlinului ca sigur şi singur vinovat, s-a estompat.

Alte întrebări sunt legate de descoperiri recente ale Organizaţiei pentru Interzicerea Armelor Chimice (OPCW), căreia i s-au trimis mostre pentru a fi expertizate. Nu doar că au fost aduse critici aspre în legătură cu procedurile şi cu anumite rezultate de laborator, dar autoritatea OPCW a fost serios zdruncinată, după o declaraţie a şefului acesteia, corectată ulterior, în care supraestima flagrant cantitatea de agent neurotoxic folosită.

Nu doar detalii elementare legate de natura substanţei, provenienţa şi cantitatea sa sunt încă neclare, dar există şi multe lucruri care sunt ţinute sub tăcere.

Iată mai jos câteva dintre multele întrebări rămase fără răspuns.

Unde şi când, în mod precis, au fost otrăviţi cei doi Skripal? A semăna confuzie este o metodă atribuită adesea ruşilor pentru a-şi induce adversarul în eroare. Dar ruşii nu au avut nevoie să semene nici un haos, pentru că britanicii i-au ajutat din plin.

A fost agentul neurotoxic un praf sau un spray? Se afla în maşina celor doi Skripali, în valiza Iuliei, într-un pachet cu cereale ruseşti adus de un prieten sau mânjit pe clanţa uşii din faţă a locuinţei?

Ce a vrut să spună un consultant de la spitalul din Salisbury atunci când a declarat pentru The Times că „nici un pacient nu a suferit simptome de otrăvire cu un agent neurotoxic?”

Care ar fi putut fi motivul pentru un asemenea atac? De ce Kremlinul (sau un coleg rus răzbunător) ar fi aşteptat opt ani pentru a pedepsi un trădător? De ce Kremlinul a riscat o asemenea atrocitate cu numai trei luni înainte de a găzdui Cupa Mondială la fotbal? Ce s-a ales de convenţia potrivit căreia spionii predaţi la schimb sunt lăsaţi în pace de ţara pe care au trădat-o pentru a nu periclita alte viitoare schimburi?

De ce au avut loc operaţiuni de decontaminare în zone din Salisbury şi de ce au fost abandonate? De ce poliţistul Nick Bailey a fost afectat şi doctorul care i-a acordat primul ajutor nu? De ce nu s-a mai auzit nimic despre asta? Este adevărat că poliţistul, aşa cum au speculat unii, era membru al Diviziei Speciale şi a fost însărcinat să îi lichideze pe cei doi Skripali? Unde se aflau aceştia atunci când GPS-ul lor a fost oprit în acea dimineaţă?

De ce nu a existat nici un suspect, în afară de „Rusia”? De ce nu a existat nici o vânătoare naţională sau internaţională pentru prinderea criminalului? A fost vehiculată pentru scurt timp o sugestie că un individ ar fi zburat cu acelaşi avion care îl adusese; apoi o frântură de informaţie din Elveţia care era atât de generală încât nu spunea nimic. Apoi doar tăcere.

Când consilierul pentru securitate naţională, Sir Mark Sedwill, a apărut în faţa membrilor Parlamentului, acum trei săptămâni, acesta a declarat că încă nu există nici un suspect. Aceasta este o afirmaţie extraordinară şi greu de crezut. Un atac derulat atât de la vedere, un ecou internaţional uriaş, şi totuşi nici un suspect în vizor? Nici unul?

Ce făcea Serghei Skripal la Salisbury, în afară de a frecventa un club de societate? A făcut el ceva care i-a deranjat pe ruşi? Sau securitatea britanică? A păstrat el legătura – şi aceasta este teoria conspiraţiei favorită – cu fostul său om de legătură din MI6 şi actual vecin? Mai mult, avea el vreo conexiune, prin omul său de legătură, cu fostul agent MI6, Christopher Steele şi cu Dosarul Trump?

Aproape trei luni au trecut şi atâtea întrebări sunt în picioare şi atât de puţine răspunsuri. Prin această ceaţă de incertitudini permiteţi-mi să mă hazardez făcând trei consideraţii.

Prima: Kremlinul nu a fost implicat; ruşii au fost la fel de surprinşi de ceea ce s-a întâmplat, ca toată lumea; Moscova se afla într-o ofensivă diplomatică de câştigare a simpatiei înainte de Cupa Mondială. Nu exista nici un interes al Rusiei de a strica atmosfera internaţională. Ar putea fi vorba de acţiunea unor (foşti) membri ai serviciilor secrete ruse în nume propriu? Nu ştim.

A doua: Iulia, din cauza legăturilor sale cu serviciile secrete (prin logodnicul ei) din Moscova şi a călătoriilor sale regulate în Marea Britanie, ar fi putut fi o ţintă importantă de recrutare pentru MI5/MI6. A avut loc o astfel de încercare? A eşuat? Cel puţin, după apariţia de săptămâna aceasta a sa, se pare că a face să dispară pentru totdeauna un vizitator din Rusia, este, slavă Domnului, prea mult pentru serviciile secrete britanice. Dar a o ţine, în ciuda voinţei ei, ar putea fi cu totul altceva.

Şi trei, suspectez că atât Marea Britanie cât şi Rusia ştiu mai multe decât au spus. Aceasta ar explica atât răspunsul diplomatic relativ moale al Moscovei cât şi oprirea atacurilor britanice la adresa Rusiei din ultimele săptămâni.

Din păcate, s-ar putea ca niciodată să nu aflăm mai multe.