Am un răspuns, are cineva vreo întrebare?

Am un răspuns, are cineva vreo întrebare?

Sper că mă veți scuza că sînt, astăzi, imprecis în detaliile amintirilor. Nu mai știu unde am citit despre acest clochard care dormea într-un parc parizian pe-o bancă și scrisese pe cartonul cu care se acoperise: ”Contra 50 de franci, pot salva lumea. Treziți-mă, numai dacă sînteți interesați”. Autorul remarca, jumătate ironic poate, că nu l-a trezit nimeni, semn că nimeni nu era interesat de salvarea lumii. Sau, poate, nimeni nu era interesat într-o soluție atît de ieftină și la îndemînă pentru o problemă atît de mare și de complicată. Ori, cine știe, poate că cei interesați de salvarea lumii au perceput oferta ca neserioasă, dat fiind contextul și prețul. Fapt este că cineva dispus să salveze lumea contra 50 de franci este complet ignorat. Asta spune multe nu doar despre individ, dar și despre lume. În chip misterios (căci inconștientul nostru lucrează numai în acest fel), această amintire mi-a fost provocată de o alta, care mi-a revenit în minte zilele trecute. Discutam cu un prieten despre o posibilă călătorie la Atos și mi-am amintit de povestea acelui călugăr care, revenit în mănăstire după ce a petrecut în pustie ani mulți și duhovnicește rodinici, spunea tuturor ”Am un răspuns important, nu-mi pune nimeni întrebarea cea mare?” - și toți se intimidau, căci nimeni nu era în stare să formuleze o întrebare pe măsura necunoscutului și necuprinsului răspuns.

Aceste două întîmplări, citite de mine ici-colo, nici eu nu-mi mai amintesc bine unde, vorbesc despre același gen de personaj: și clochardul și călugărul sînt doi oameni aflați, socialmente, la marginea lumii. Refuză și sînt refuzați de lume, fără să știm precis care a fost ordinea cronologică a acestei ambivalențe, adică fără să știm precis cine pe cine a refuzat mai întîi și care dintre refuzuri este, de fapt, răspunsul trufaș la cel dintîi. Însă, marginalitatea lor socială este, din perspectiva salvării lumii, plasamentul cel mai propice. Ei pretind că unghiul așezării lor sociale este chiar cel care poate rezolva problemele lumii. Noi, ceilalți, dacă am fi raționali, măcar i-am asculta. Însă, pentru a asculta ce spun un călugăr și un clochard trebuie să fii absolut convins că lumea e în pericol. Cred că aceasta este cauza pentru care ei doi marginali sînt neascultați: nimeni nu crede cu adevărat că lumea e în pericol.

Sîntem educați să credem că o bună întrebare este condiția unui bun răspuns.  Ca să găsești, trebuie să cauți. E foarte adevărat, dar nu este deloc obligatoriu. Un bun răspuns poate veni și altfel decît ca urmare a unei (bune) întrebări.  Alfăm, de pildă, o grămadă de lucruri despre viață (atît în sens strict biologic, cît și în sens mai larg, socio-moral) fără să ne întrebăm tot timpul ”ce e viața?”. Cred că și despre moarte aflăm, la fel, din ce în ce mai multe lucruri pe măsură ce trăim, fără să ne întrebăm ”ce e moartea?”. Și e greu să găsești întrebări mai mari decît acestea două.  E bine să întrebi, dar noi știm că nu putem trăi permanent în interogație. Nu poți întreba fără oprire. Însă, este bine să păstrezi permanent o anumită deschidere spre mari răspunsuri, chiar și atunci cînd nu pui mari întrebări. În lipsa curiozității, această deschidere spre marile răspunsuri este asigurată de teama că lumea se prăbușește și dispare. Din perspectiva marilor răspunsuri, a fi anxios și a fi curios este același lucru: un prilej de mare cunoaștere.

Ne puteți urmări și pe Google News