Rusia întreprinde acțiuni pentru a destabiliza și influența Uniunea Europeană și guvernele țărilor membre. În acest scop, se folosește de o varietate de „instrumente”: oficiali, presă, amenințări militare, lobby de afaceri și spionaj

Mark Galeotti, coordonator al Centrului de Securitate Europeană, publică pe site-ul thinktank- ului European Council for Foreign Relations o analiză remarcabilă a instrumentelor și obiectivelor războiului lui Putin cu Occidentul. „Pare să nu fie vorba de un plan special, ci mai degrabă de o strategie mai vastă de șubrezire a Uniunii Europene și a NATO, de izolare a Europei de Statele Unite și, în general, de a crea un mediu politic și cultural mai favorabil Moscovei și intereselor ei.” Cu toate acestea, o coordonare a acțiunilor există, ca și o eșalonare a priorităților naționale și regionale. Galeotti identifică o serie de „agenți de haos” folosiți de regimul Putin pentru a-și impune agenda în fața Occidentului.

Kremlinul: Putin, jucătorul total

Putin este deopotrivă sursa supremă de autoritate și control în aceste campanii, dar și un jucător activ. Uneori, el și purtătorii săi de mesaje sprijină pur și simplu actori și afaceri private. Alteori, transmit mesaje alternative, fie pentru a clarifica sau corecta (de pildă, în 2016, când Putin personal a pus surdină unora din excesele retorice ale lui Dmitri Kiselev, directorul Russia Today, privind amenințarea nucleară a Rusiei), fie pur și simplu pentru a răspândi confuzie și incertitudine.

MAE: diplomația Vulpoiului

Cum se va vedea mai departe, rolul MAE rus (cu aparatul său de ambasade, consulate și alte reprezentanțe) în mecanismul de luare deciziilor a cunoscut o restrângere considerabilă. Cu toate acestea, MAE, condus de vulpoiul Serghei Lavrov, continuă să fie o forță. De pildă, în 2016, două ONG-uri create de Kremlin în Estonia (Centrul de Informare pentru Drepturile Omului, respectiv Școala Rusă), au participat la reuniunea anuală a OSCE. Potrivit raportului din 2017 al KaPo (serviciul de informații estonian) cele două ONG-uri „au creat un tablou al Estoniei care a întrunit toate așteptările sponsorului – Estonia violează drepturile copiilor ruși de a fi educați în limba maternă, are o mare problemă cu persoanele fără cetățenie ș.a.m.d.”

Presa: Mașina de informații

Presa este un instrument crucial în mâinile Kremlinului, cu o capacitate impresionantă de a influența opinia publică în țările țintă. Totuși, o exagerare a importanței sale este adeseori observată: nu orice ins eurosceptic sau chiar NATO-sceptic este o creație a propagandei ruse, notează Mark Galeotti. Totuși, răspândirea de informații false sau distorsionate, ca și întreținerea unor curente de opinie alternative reprezintă elementele centrale ale actualului război politic. În bună măsură, acesta este apanajul presei ruse în limbi străine ca RT (care transmite în engleză, arabă și spaniolă și nu trebuie confundată cu Russia Today) și agenției online Sputnik (disponibilă în 30 de limbi!).

​

Serviciile secrete - asasinatul ca armă

Agențiile ruse de spionaj și securitate – mai cu seamă Serviciul de Informații Externe (SVR), Serviciul de Securitate Federală (FSB, fost KGB) și Serviciul de Informații Militare (GRU) – au o puternică legătură cu puterea politică, și de aceea participă la o paletă neobișnuit de vastă de însărcinări. Spre deosebire de serviciile occidentale, care primesc misiuni politice, doar ocazional, acestea fac parte în mod curent din munca serviciilor secrete ruse. De la piraterie informatică la strângerea de materiale compromițătoare, de la răspândirea de informații perturbatoare la crearea de organe de presă, de la alimentarea tulburărilor sociale la dirijarea sabotajelor (cum este cazul acum în Ucraina, sau în Estonia și Georgia în 2007 și 2008).

SVR , cel mai important serviciu extern rus, este probabil cel mai puțin influent din cele trei și se concentrează mai ales pe strângerea de informații de toate felurile, de la secrete politice și militare, la informații economice. Totuși, este întotdeauna pregătit să se implice în misiuni active, inclusiv asasinate (vezi cele împotriva liderilor ceceni refugiați în Turcia).

GRU are atribuții mai restrânse și mai specializate. Deși rolul său în spionajul cibernetic este în creștere, GRU este folosit cu predilecție în misiuni mai „active”, de la tentativa de puci în Muntenegru la cultivarea și sprijinirea formațiunilor paramilitare, cum ar fi Frontul Național Ungar sau Garda Națională din Cehia.

FSB deține rolul cel mai important dintre toate serviciile ruse. Urmaș al KGB, și-a păstrat mentalitatea de poliție politică și este implicat atât în misiuni interne cât și externe. Lui îi datorează Putin uriașa putere și imunitate. FSB este specializat mai ales în „operațiuni active”, inclusiv crime. A fost acuzat de lichidarea defectorului Alexander Litvinenko, la Londra, în 2006, un asasinat care a avut nu doar rolul de a închide gura unui om ci și de a transmite un avertisment la „Londongrad”, locul unde sunt strânși mogulii ruși expatriați și care au adesea o atitudine critică față de Putin. FSB este expert în subminarea criticilor la adresa regimului, penetrarea comunităților de emigranți ruși, adunarea de kompromat (informații compromițătoare) și alte operațiuni de promovare a agendei Kremlinului. Ca și GRU, are și considerabile capacități de ciber-spionaj.

Afaceri și lobby comercial: Bani pentru Rambo

Corporațiile integral de stat sau majoritar de stat, precum Vneșeconombank (100% de stat), Rosneft (50%) sau Gazprom (50,23%), sunt folosite de mult ca instrumente ale politicii de stat, dirijând resurse uriașe către zonele prioritare ale Kremlinului sau exercitând presiuni, prin limitarea aprovizionării cu materii prime.

Adeseori, în schimbul desfășurării fără ingerințe a afacerilor sau pentru obținerea de beneficii viitoare, companiilor ruse li se solicită să finanțeze partide politice, campanii sau alte obiective externe. Bancherul Konstantin Malofeev, de pildă, este acuzat de Comisia Europeană și Statele Unite că a jucat un rol cheie în anexarea Crimeii și în destabilizarea Donbasului, mai ales prin finanțarea acțiunilor desfășurate în teren de celebrul comandant Igor Strelkov, un fel de Rambo à la russe. Un alt exemplu: fostul șef al Căilor Ferate Ruse și apropiat al lui Putin, Vladimir Iakunin, este foarte activ în străinătate.

În Estonia el finanțează construcția unei catedrale ortodoxe la Talin și a partidului Edgar Savisaar (pro-rus). El finanțează, de asemenea, Forumul Public Mondial din Rhodos, cu o agendă puternic anti-americană, și a înființat un think-tank asemănător la Berlin, numit Dialogul Civilizațiilor.

Think-tank-uri și lobby intelectual: Goarnele lui Putin

Rusia este relativ subdezvoltată în domeniul think-tank-urilor: cu câteva excepții notabile, precum Centrul Carnegie din Moscova sau CAST (Centrul de Analize pentru Strategie și Tehnologii), majoritatea sunt tributare finanțării de către „binefăcători” sau direct de stat. Astfel, think-tank-urile, centrele de cercetare sau chiar indivizi precum Alexander Dughin sau Alexander Prokhanov se întrec să promoveze agenda Kremlinului pentru a beneficia de bani, devenind astfel goarnele lui Putin. De pildă, RISI (Institutul Rus pentru Studii Strategice) este notoriu în Balcani, militând pentru o implicare mai activă a Moscovei în regiune și finanțând grupuri, agenți și agitatori.

Biserica Ortodoxă Rusă: „Un miracol de la Dumnezeu”

Deși instituțiile islamice, precum Consiliul Central Musulman Spiritual, sunt folosite intens pentru a promova imaginea unui Putin „aliat de nădejde” al lumii musulmane, rolul Patriarhiei Ortodoxe a Moscovei este proeminent. Biserica Ortodoxă și Statul sunt îngemănate, continuând modelul țarist, al liderului „uns de Dumnezeu”. Actuala ierarhie bisericească de sub Patriarhul Kiril – care l-a descris pe Putin ca un „miracol de la Dumnezeu” – pare încântată să continue colaborarea avută cu regimul sovietic. În Ucraina, de exemplu, Patriarhia Moscovei se află într-o luptă acerbă cu Patriarhia Kievului, iar în Balcani este implicată în reînvierea și consolidarea legăturilor istorice cu bisericile „surori”. Această influență a făcut ca, la întâlnirea recentă a lui Kiril cu Papa, din Cuba, Suveranul Pontif să vorbească despre „războiul civil” din Ucraina, iar nu de agresiunea rusă.

Armata: „Kaki Soft Power”

Armatele tuturor țărilor joacă roluri ce depășesc simpla apărare. Însă, în cazul Rusiei, datorită forței sale uriașe, rolul jucat de armata rusă în acțiunile de influențare externă este unul de primă mână. Uneori, ea este agent de influență și propagandă, angajată în acțiuni de diplomație coercitivă („diplomație heavymetal”), „menită să dezbine, să distragă și să descurajeze Europa de la contracararea acțiunilor Rusiei în imediata sa vecinătate”. Dar Ministerul Apărării și Statul Major rus sunt implicate și în operațiuni de politică externă (pe lângă acțiunile serviciului de informații al armatei, GRU), ca de pildă construirea unui soi de „kaki soft power”, prin manevre comune cu alte armate, prin livrări de arme și echipamente și prin consiliere militară. De exemplu, dotarea armatei Serbiei (țară candidată la aderarea la UE) cu avioane, elicoptere, tancuri și rachete antiaeriene, sau cooperarea militară cu Turcia (care deține a doua armată ca mărime din NATO).

Crima organizată și „Hackerii patrioți”

Moscova nu face economie la utilizarea de „actori maligni privați”, precum insurgenți, teroriști, paramilitari și, din ce în ce mai mult, grupări de crimă organizată, pentru a-și impune agenda. Uneori este posibil ca acestea din urmă nici măcar să nu știe pentru cine lucrează. Este vorba mai ales de grupări cu sediul în Rusia (asupra cărora Kremlinul poate astfel exercita presiune) și cărora, după modelul brevetat în lumea afacerilor, li se poate cere să îndeplinească misiuni, mai mari sau mai mici (o răpire, un asasinat sau o piraterie cibernetică peste graniță), pentru a beneficia de protecția Moscovei sau alte avantaje. O categorie aparte o reprezintă „hackerii patrioți”, atent alimentați propagandistic și discret finanțați pentru a acționa în numele datoriei și mândriei naționale. Ei au fost folosiți atât la valurile de atacuri cibernetice (ca în Ucraina, Estonia sau Georgia), dar și în sabotaje la scară mai mică, precum distrugerea site-urilor percepute ca „rusofobe” sau a computerelor unor indivizi considerați ostili. Putin însuși a sugerat că piratarea cibernetică a procesului electoral din Statele Unite ar fi putut avea ca autori indivizi cu „gândire patriotică”, acționând în numele unei cauze „corecte din punctul lor de vedere”.

(Va urma: în episodul de mâine vom trece în revistă țintele lui Putin)