Când Dumnezeu vrea să piardă pe cineva, îi ia mințile! Victor Ponta avea zece procente în fața unui adversar domol, incapabil să electrizeze masele, să producă uriașa mobilizare necesară pentru a răsturna scorul. Și avea în spate un partid mobilizat ca niciodată de frica de pușcărie.

În această conjunctură de grație, ce face Ponta? În loc să fie prudent, să regleze acordurile fine pentru a conserva uriașul avantaj, el se aruncă într-o serie de acțiuni bezmetice, se agită haotic, este arțăgos, mojic și bătăios inutil, în fața moalelui său rival, într-un fel care îl face ridicol până și în ochii simpatizanților.

De parcă nu era de ajuns, zvârle mai abitir cu pomeni și cu promisiuni în asemenea hal de exagerate, încât poporul, cât e el de obișnuit cu chilipirurile și minciunile, a început să dea din mâini a lehamite: „Mai tai-o, băi!” Iar gogonata din ultima zi de campanie electorală, i-a pus capac. Să vestești, în complicitate cu Institutul Național de Statistică, o super-creștere economică, mai umflată ca super-luna de pe cer, amintind atât de flagrant recoltele-record la hectar ale lui Ceaușescu, a enervat teribil naturelul simțitor al electoratului cu vânt prin buzunare. Adică exact sărăcimea pe care Ponta miza cel mai mult.

În fine, odată demobilizat și lehămețit propriul electorat, mai rămânea să găsească ceva care să mobilizeze electoratul inamic. Batjocura votului din străinătate, repetată impertinent în ciuda scandalului de acum două săptămâni, a fost exact scânteia de care era nevoie să declanșeze vâlvătaia. Aroganța halucinantă a lui Meleșcanu (prostie sau misiune?), de a-i trimite blajin pe alegătorii din Paris să voteze la Nancy, și imaginile cu cozile kilometrice din străinătate, difuzate de-a lungul întregii zile de vot, au avut efectul unor căldări de benzină aruncate peste foc. Soarta lui Ponta era pecetluită.

Oricine ar fi venit pe talazul de nemulțumire populară, Iohannis sau Goofy, l-ar fi măturat pe bietul Mickey Mouse. Nemulțumirea asta mocnea de multă vreme, clocotea în adâncuri, așteptând ocazia să explodeze. Este nemulțumirea față de ÎNTREAGA clasă politică, de TOATĂ ciocoimea asta locală și centrală care s-a aburcat în cârca țării și îi tot suge snaga, fără saț, fără răgaz.

După primul tur de scrutin scriam că DNA are un merit uriaș: acela de a arăta chipul mai hidos decât orice imaginație al clicii politice: știi că te fură, știi că din cauza asta trăiești prost și ești umilit; dar când auzi de șpăgi de 12.000 de hectare de pădure, de prejudicii de o jumătate de miliard de euro doar într-un singur dosar din miile, zecile de mii, chiar te ia tremuriciul și își vine să pui mâna pe ce găsești mai contondent în jurul tău. 

„Ca și acum 25 de ani, este o atmosferă de Sfârșit de Lume. Care vine inexorabil. Nu pentru că DNA nu poate fi oprit (poate!), nu pentru că reformele din Justiție nu sunt ireversibile (sunt!), ci pentru că în mințile oamenilor s-a produs o resetare. Hidoșenia conducătorilor a fost dezvăluită SIMULTAN cu vulnerabilitatea lor. Exact ca în momentul în care elicopterul lui Ceaușescu a decolat de pe CC! Regele nu e doar gol, ci și muritor! Atât de ușor poate fi zvârlit de pe soclu, el și toată liota din alai!”, scriam acum două săptămâni, în editorialul „Apocalipsa, acum!”

Stupiditatea sinucigașă a lui Ponta și a staff-ului său (dacă nu cumva, repet, a fost lucrat și împins să greșească!) a creat doar fisura din crustă pentru eliberarea energiei. Atenție, însă: duminică s-a eliberat doar o cantitate infimă. Acolo, în adâncuri, grosul lavei continuă să clocotească amenințător.

Alegerea lui Iohannis, cât este ea de spectaculoasă, nu rezolvă nimic. El devine un președinte fragil, care poate fi dat jos prin noua lege a referendumului, cu doar 30% din voturi: o bagatelă. Iar gașca din spatele lui nu se deosebește prea mult de gașca din spatele lui Ponta. Alde Frunzăverde, Chiuariu, Adomniței, Flutur, Falcă, Blaga sunt la fel de astenici ca și pesediștii. Dacă răsfoiești un ziar lângă ei, fac criză: se tem că e foșnet de dosare!

Aflu că ACL încearcă să formeze o nouă majoritate în Parlament. Nu e greu de ghicit cu cine: la orice criză, UDMR stă cu poalele ridicate, așteptând mușterii prea puțin interesați de principii, dornici doar de o lipeală cu perversiuni, dar fără obligații.

Or, oamenii minunați de la Paris, München, Torino, Londra, cei din Piața Universității ori din centrul Clujului nu au votat ca să schimbe o gașcă cu alta. Ei, și milioanele care s-au bucurat duminică seara în fața televizorului, l-au aclamat pe Iohannis amical, dar nu complice. Toleranța față de el va fi minimă. Nu i se va îngădui nici o greșeală, nu va avea nici o perioadă de grație. Așteptarea este prea mare, iar amintirea uriașei dezamăgiri a lui Emil Constantinescu este încă vie (a avut el însuși grijă să o reaprindă între cele două tururi, înălțându-i osanale lui Ponta).

La primul pas greșit, Iohannis va fi măturat la fel ca Ponta. Ba, chiar mai rău, pentru că a venit pe un fond de așteptare uriaș. Cu cât cazi mai de sus, cu atât mai tare doare noada! Mulțimea abia a simțit gustul sângelui și și-a (re)descoperit puterea colosală. Nu se va opri aici. Duminică a sunat doar prima trâmbiță.

Rămâne cum am stabilit: „Este o atmosferă de Sfârșit de Lume. Care vine inexorabil.” Apocalipsa până la capăt!