Editura Evenimentul si Capital

„Stăteam pe burtă și mă țineam de pat. Blocul lui Toma Caragiu s-a tasat ca un acordeon!” Amintirile IMPRESIONANTE ale soțului POETEI Ana Blandiana, care a SUPRAVIEȚUIT CINCI ORE sub DĂRÂMĂTURI

56 de secunde a durat cutremurul din 4 martie 1977. Seismul a avut epicentrul în Vrancea, la 95 de km adâncime, atingând 7,2 grade pe scara Richter. În imagine, se poate observa ce a mai rămas din blocul Colonadelor din București: un morman de fier și mol
Autor: | | 15 Comentarii | 14261 Vizualizari

Scriitorul Romulus Rusan, soțul poetei Ana Blandiana, a rememorat cele cinci ore de groază trăite sub dărâmături. 4 martie 1977. O zi luminoasă și caldă, după cum și-o amintește domnul Romulus Rusan, avea să se sfârșească într-o baie de sânge amestecat cu moloz. La aproape 81 de ani, co-fondatorul Memorialului Sighet rămâne unul dintre cei mai lucizi martori ai acelei tragedii care a zguduit Bucureștiul din temelii

- Evenimentul zilei: Aveți o poveste deosebită legată de cutremurul din 1977. Ne puteți împărtăși câteva amintiri?

- Romulus Rusan: Of, ce mai amintiri... Ana era internată, suportase o intervenție chirurgicală. Urma să iasă în acea zi, așa că, bucuros, am invitat niște prieteni la masă. Am alergat prin tot orașul după cumpărături, ca să aflu, ulterior, că Ana nu va mai fi externată. Am anulat invitațiile și m-am dus acasă. Fusese o zi superbă, așa, ca asta (n.r. - miercuri, 2 martie). Doamne ferește, am auzit că și ieri a fost un cutremur, de 4,5 grade... Revenind, locuiam în Blocul Colonadelor, vis-à-vis de Spitalul Colțea. Aveam un apartament la etajul șapte. Singur fiind, am sunat la Cluj, să vorbesc cu sora mea. Eram pe o dormeză și, deodată, am simțit mișcarea. Nu i-am spus soră- mii, era sperioasă ca mama. Abia în momentul în care s-a stins lumina, am închis telefonul. M-am trântit pe pat, pentru că începuse să se miște totul în jur, o mișcare ca de ciur, așa. Stăteam pe burtă și mă țineam de pat.



FOTO: Romulus Rusan



A căzut în gol de la etajul șapte, la etajul doi!

- Ce a urmat?

- Un șoc uriaș! Nu știam, a căzut pe mine ceva, am căzut eu... Era atât de puternic, încât n-am simțit direcția în care se mișca totul. Am dedus apoi că peste mine căzuse o bibliotecă, peste ea o grindă și peste grindă colțul camerei, care m-a acoperit ca un cort.

- V-a protejat acel colț...

- M-a protejat. Sub mine era planșeul și, în această formă, am căzut de la etajul șapte la etajul doi. Blocul s-a tasat ca un acordeon. Toma Caragiu, cu care eram vecin, era la etajul doi. La el nu s-a întâmplat nimic, doar că Toma a fugit pe scări. Au rămas cățelul lui, paharele cu whisky pe masă - pentru că avea oaspeți -, iar el s-a prăpădit pe scări. Dacă rămâneau pe scaune, în casă, nu pățeau nimic.

- Ce-ați făcut?

- Nu mi-am dat seama unde sunt. Blocul avea 11 etaje terasate, dar, în câteva secunde, totul era o grămadă de moloz. Rămăsesem apărat de colțul acela, ca un cort. Am auzit cum s-au stins vaietele de moarte, treptat, treptat...

A fost captiv cinci ore sub dărâmături

- La ce oră se întâmplau toate acestea?

- La 21 și 22 de minute a început cutremurul... Am auzit, peste câteva minute, doi oameni coborând veseli, fericiți că scăpaseră. Erau vecinii de sus. În momentul cutremurului făceau baie, erau în pielea goală și au căzut în luminatorul plin cu moloz. Nu mai puteau de bucurie... Era ceva grotesc.

- N-ați strigat după ajutor?

- Pe cine să strig? Zăceam acolo, respiram prin cămașă, altfel mi-aș fi betonat plămânii din cauza prafului și a molozului. Am și acum cămașa. Dacă fac un muzeu, mi-o pun acolo. Și bicicleta zdrobită.

- Cât ați stat prins sub dărâmături?

- Pe la orele 22.00, 23.00, am auzit un băiat, care striga după supraviețuitori. N-am răspuns din prima. Mă gândeam că poate mai era vreunul, mai nenorocit decât mine. Când am văzut că nu mai strigă nimeni, am făcut-o eu. M-a întrebat unde sunt. I-am explicat că văd un pic din lună, era o lună mare, înspăimântătoare. Vedeam așa, ca printr-o cutie de chibrituri, printr-o fisură. L-am întrebat dacă are lanternă, ca să-l ghidez spre locul în care zăceam.

- Și?

- A lipsit vreo oră - care mi s-a părut infinită -, până a găsit o lanternă și a venit, săracul. M-a identificat. Era în haine de petrecere, lucra ca lăcătuș la un depou de tramvaie, în cadrul instituției care se numește acum R.A.T.B.. Un oltean de lângă Balș, din satul Broșteni, Gabriel Barbu pe numele lui. Pe el mi l-a adus Dumnezeu. A făcut un tunel cu mâinile goale, îndoind fierul-beton. Era un bărbat zdravăn. Și-a rupt toate hainele. Când a pus lumina pe mine... Îl vedeam mare, așa, în lumina lanternei. Îl vedeam un gigant. M-a întrebat cum să mă scoată. I-am explicat că sunt prins în două locuri, aveam mâna și piciorul blocate. A început să caute în jurul meu.

Salvarea a venit de la un bărbat îmbrăcat în haine de petrecere

- Nu l-a ajutat nimeni?

- Cine? Totul se întâmpla înainte să afle Ceaușescu de cutremur. El a fost înștiințat în zori, era plecat prin Africa. În timpul nopții, autoritățile au intervenit doar unde se vedea câte un om atârnând de vreun balcon, mort. Autoritățile erau paralizate. Abia când a dat Ceaușescu ordin, a doua zi dimineață, au început să se miște.

- Ați fost salvat de un voluntar.

- Așa e. Băiatul acela inimos a descoperit că aveam piciorul prins sub o ușă, iar mâna sub bibliotecă. I-am spus să ridice grinda, ca să încerc să ies. Numi simțeam mâna, am avut-o paralizată un an, pentru că mi se rupsese un nerv. Salvatorul mi-a spus că sunt șanse să seprăbușească totul, dacă ridicăm grinda. I-am replicat că, dacă este dispus să-și riște propria viață, eu sunt de acord s-o ridice. A tras grinda, mi-am eliberat mâna, apoi am încercat să săltăm și ușa, ca să-mi eliberez piciorul. Erau tone și tone de moloz pe ușa aceea, dar cu răbdare - „un, doi, trei”, „un, doi, trei”, „un, doi, trei” - am reușit să-mi eliberez și piciorul. De fapt, doar laba piciorului era prinsă. Pe urmă m-am întors și, târâș, am ieșit prin tunelul pe care-l făcuse acel om. Pe la ora două noaptea am ieșit.

- Ați stat ceva timp sub dărâmături.

- Cam cinci ore. Afară era plin de oameni, tot felul de activiști îmbrăcați în piele. Deși nu interveniseră până atunci, când m-au văzut, s-au repezit: „Să-l ajutăm pe tovarășul, să-l ducem la spital”. Era aproape Colțea, m-au pus într-o Salvare... Dar, din cauza prăbușirii a două blocuri, a făcut un ocol uriaș. Am ajuns la Colțea... Era plin de morți și nici vorbă de loc pentru alți răniți. Doctorii veniseră de acasă, nechemați, aveau rude moarte în cutremur. Era o tensiune teribilă. M-au legat la cap - îmi curgea tare sângele - și m-au lăsat pe coridor, pe o targă, și, pe măsură ce mureau oamenii, erau înlocuiți cu răniții de pe hol. Doamne, mureau întruna!

Soția aflase că e mort

Pagina 1 din 2



Alte articole din categoria: EVZ Special

evz.ro
libertatea.ro
rtv.net
wowbiz.ro
b1.ro
cancan.ro
infoactual.ro
unica.ro
fanatik.ro
dcnews.ro

LASA UN COMENTARIU

Caractere ramase: 1000

CITEŞTE Şi
FACEBOOK
evz.ro

Articole salvate