Undeva în "Minima moralia", Andrei Pleşu vorbeşte despre "talent moral", adică despre "capacitatea de a transforma interdicţia etică în comportament liber, dar adecvat." Cu toată imprecizia lui inerentă, căci şi "talentul" şi "moralul" sînt dintre acele noţiuni imprecise în planul categoriilor, dar imediat şi fără ezitare recognoscibile în planul manifestărilor lor concrete, talentul moral se impune imediat cînd există. În "Don Giovanni", operă scrisă în 1787, Mozart dovedeşte talent moral.

Opera este, din punct de vedere teologic, o excepţională tratare a temei păcatului, iar din punct de vedere moral o profundă poveste a răului. Mai bine de trei sferturi din operă asistăm la păcatele în cascadă ale lui Don Giovanni: viol, crimă, minciuni peste minciuni, înşelătorii peste înşelătorii. Vine, fatal, momentul în care Don Giovanni dă socoteală pentru aceste păcate. Ei bine, aici lucrurile ne uimesc. În faimoasa scenă finală, cînd Don Giovanni ia cina cu stafia Comandorului pe care îl ucisese la începutul operei, el ştie că a sosit momentul judecăţii şi nu face nimic pentru a se eschiva. Don Giovanni scăpase anterior, cu mare abilitate, de judecata semenilor şi îşi continuase, cu şi mai mare frenezie, viaţa păcătoasă. Prima uimire, este că, de data asta, Don Giovanni, pacă ar căuta cu lumînarea clipa confruntării finale. Păcăleşte diabolic toate miliţiile compuse din cetăţeni indignaţi puşi pe urmele lui, dar de Comandor nu se fereşte. Cu un fel de insolenţă, el este cel care propune cina, el este cel care vrea confruntarea cu dreptatea. Iar la cina, Don Giovanni ne uimeşte iarăşi. Stafia Comandorului , care are puterea de a-l trimite pe criminal direct în focul Iadului, îi cere "Pentit, cianga vita!" (Căieşte-te, schimbă-ţi viaţa!). Don Giovanni, aflat acum în puterea Comandorului, ştie că dacă refuză va muri. Şi, totuşi, refuză : Nu, nu, nu mă căiesc! Pe de o parte, se remarcă aici creştinismul lui Mozart: cel mai cumplit păcătos mai primeşte, încă o dată, şansa redempţiunii. Comandorul nu se repede să se răzbune imediat, ci îi dă şansa pocăinţei. Cum spuneam, uimitor e că Don Giovanni o refuză. Putea, ca de atîtea alte ori în viaţa lui, să înşele. Să spună că da, se căieşte, pînă scăpa şi apoi să continue să trăiască aşa cum ştia el. Sau, putea chiar să se căiască, să simtă limita la care a ajuns şi să se oprească. Dar, nu! El decide să refuze căinţa şi merge în flăcările iadului. Adevărul este că, adusă în acest punct, dramaturgia operei ne condamna la frustrare oricum. Dacă Don Giovanni, ar fi acceptat de formă căinţa – ne-am fi simţit şi noi, ca şi Comandorul, păcăliţi încă o dată şi am fi fot exasperaţi că, în faţa cuiva care are capacitatea nelimitată de a înşela, de a minţi, nu există soluţie. Nu am fi primit cu inima plină nici soluţia căinţei reale, am fi păstrat mereu în noi o neîncredere, am fi considerat opera cam didactică şi finalul ei cam ca la şcoală. Ceva ne-ar fi spus că în lumea reală lucrurile nu se termină chiar aşa: păcătosul se căieşte, căinţa îi e acceptată şi gata. Am fi vrut, totuşi, o oarecare pedeapsă pentru ticălos. În fine, terminîndu-se cum se termină, opera ne lasă iarăşi un sentiment neîmplinit: ce l-o fi apucat pe Don Giovanni să fie sincer tocmai acum, cînd miza era chiar viaţa lui. Ei bine, aici se vede talentul moral al lui Mozart. Cînd păcatul ajunge la o dimensiune critică, orice soluţie este frustrantă. De la un punct încolo, infestarea unei vieţi cu rău produce consecinţe ireparabile şi oricum s-ar isprăvi seria păcatului, tot rămîne în noi,spectatorii, o dîră urîtă,jenantă, neîmpăcată. Sigur, nimeni nu poate anticipa judecata de apoi. Nu ştim cum e acolo şi nici nu ştim cum judecă Dumnezeu. În principiu, noi ştim ce avem de făcut ca El să ne judece blînd şi iubitor, dar doar El ştie cum ne judecă în final. Însă şi noi, oamenii, judecăm. Nu este, cum zic unii ipocriţi, un păcat să-i judeci pe ceilalţi – de-aia ne-a dat Dumnezeu minte şi afecte. Cum judeci, poate fi problema. Dacă, de pildă, îi judeci pe ceilalţi mai aspru decît te judeci pe tine au dacă îi judeci pe ceilalţi cu ură ori folosiundu-te de minciuni. În orice caz, avem ochi deschişi şi vedem ce fac ceilalţi, avem minte şi îi apreciem după cum ne pricepem. În cazuri ca cel al lui Don Giovanni, am vrea dreptate. Dar şi dreptatea, cînd se face (în cazul lui s-a făcut), tot ne lasă o undă de nemulţumire. Ideea este că afundarea în labirintul păcatului nu are, de fapt, ieşire onestă. După păcate imense, orice pedeapsă pe Pămînt este parţială. Restul socotelii se face în Cer. Pe de altă parte, Mozart ne mai spune ceva profund: poziţia de spectator al marilor păcate nu e comodă. Simplul fapt că asişti la dezvoltarea Răului, chiar dacă nu e făcut cu mîna ta, te schimbă, te chinuie, te afectează. Poţi experimenta Răul în trei feluri. Îl poţi comite, îi poţi fi victimă sau poţi asista la el. A fi spectator la "Don Giovanni" îţi arată cît e de tulburător să fii spectator la nebunia dezlănţuită a păcatului.