Prin milenii, prestigiul împăratului roman Marcus Aurelius (121 – 180) a rămas imens. Încă la finele secolului al XVIII-lea, cel mai de seamă istoric al Romei, E. Gibbon, scria despre el aşa: "Viaţa lui a fost cel mai nobil comentariu la preceptele lui Zenon. A fost sever cu sine, indulgent cu imprefecţiunile altora, drept şi benefic pentru întreaga omenire".

A fost încă din antichitate socotit drept încarnarea perfectă a idealului de "rege-filozof". Încă de la vîrsta de 12 ani, a început să se îmbrace sărăcios şi să doarmă pe pămînt, convins fiind că trebuie să-şi pregătească trupul pentru a pricepe mai bine înţelepciunea. Mînca puţin şi auster doar în timpul nopţii şi se dedica îndatoririlor imperiale cu un simţ al datoriei impresionant. Ideea educării aspre a trupului pentru a face loc lucrării minţii este foarte veche şi stă la baza oricărui ascetism. Sigur, nu Marcus Aurelius este cel dintîi ascet al lumii. Nu este nici primul care traduce în act credinţele sale într-o manieră integrală. Dar Marcus Aurelius rămîne cel mai important argument că idealul poate trăi în realitate şi că aducerea preceptelor înţelepciunii în viaţa cetăţii este benefică. Într-o vreme în care pragmaticii ne spun că idealul e vis care te duce la pierzanie, că viaţa nu are nici o legătură cu cărţile şi că politica se face altfel decît urmînd reguli morale, Marcus Aurelius este răspunsul care le distruge discursul "realist". Cîndva între anii 170 – 180, în timp ce conducea campanii militare în estul şi nordul imperiului, Marcus Aurelius a scris "Gînduri către sine însuşi", unica sa carte, în greacă. Cartea mai circulă şi cu varianta de titlul "Meditaţii". Relativ recent, a apărut la Humanitas o ediţie bilingvă, traducerea în româneşte şi aparatul critic aparţinînd lui Cristian Bejan. Din manualele de filozofie ştim că Marcus Aurelius este un cel mai de seamă stoic din timpul final al curentului, calitatea sa principală fiind aceea că face din gînd un fapt de viaţă. Gîndurile sale despre emoţii, durere, moarte, despre fericire, plăcere şi avere sau despre cum discernem ceea ce e bine pentru noi de ceea ce e rău sînt, de fapt, atitudini. Stoicismul are o reputaţie solidă în viaţa reală, cu mult mai bună decît în lumea spiritului. Dacă ajungi să înţelegi că există o raţiune şi un sens în toate cele ce ţi se întîmplă, atunci poţi trece prin viaţă senin. Există, desigur, pericolul dezangajării complete, a decuplării de la viaţă, al atitudinii pe care azi o numim "zen". Dar riscul trebuie asumat, par a ne spune stoicii, căci doar aşa înţelegem ce avem de făcut cînd vine vremea să facem ceva. În plus, stoicii au mîndrie, au demnitate, văd în verticalitatea discretă dar tenace scopul practicării simplicităţii şi al eliminării nenecesarului. Stoicismul nu e nici resemnare, nici lamentaţie şi nu există un alt stoic în afara lui Marcus Aurelius care să dovedească mai bine că aşa e. Marcus Aurelius, spre deosebire de alţi filozofi, poate avea o utilitate directă, practică. Acum vreo 10 ani, un mai vechi prieten, astăzi dus dintre noi, şi-a pierdut fiul la o vîrstă neverosimilă (puţin peste 20 de ani) şi a intrat în acea suferinţă agonică din care nimeni nu mai iese niciodată. În lunile care au urmat morţii fiului, singura alinare i-a fost Marcus Aurelius. Nimic altceva pe lumea asta nu l-a putut ţine în picioare. A recitit la nesfîrşit, înlăcrimat, rîndurile vechi de 2 milenii ale împăratului-filozof şi aşa a putut supravieţui experienţei care, după cîte se spune, este cea mai greu de îndurat – să-ţi vezi copilul fraged murind. Pentru mine, acest fapt de viaţă este recomandarea supremă pentru această carte. O transmit ca atare.