Se spune că, dacă vrei să scrii ceva dar nu ştii cum să începi, cel mai bine este să te aşezi în faţa foii albe şi să scrii prima frază adevărată care îţi trece prin minte. De acolo, vor curge mai departe altele. Mă gîndesc că aşa au stat lucrurile şi cu enigmaticul Giuseppe Tomasi, duce de Palma şi principe de Lampedusa (1896 – 1957).

Însingurat, meditativ, cititor de mare performanţă, taciturn. "Am preferat mereu compania lucrurilor companiei oamenilor", va scrie într-un fragment auto-biografic. Practic, nimeni nu putea bănui ce gîndeşte, ce-l frămîntă, ce crede despre lume, ce crede despre sine. Avea un fel de detaşare seniorială faţă de toate cele şi nu-ţi puteai da bine seama ce-l îndurerează şi ce-l bucură. În 1954 a călătorit cu o rudă a sa la San Pellegrino Terme cu ocazia unei oarecare festivităţi literare şi a pretrecut ceva timp cunoscînd scriitori. Întors acasă, în Sicilia, va începe, de-odată, să scrie. În iulie 1956, romanul "Ghepardul" este terminat. Imediat, apar semnele bolii care, un an mai tîrziu, îl va răpune pe principele de Lampedusa. După refuzuri succesive din partea mai multor editori, romanul apare postum, în 1958. Critica a strîmbat din nas: a găsit că romanul e învechit, prea realist şi prea paseist. Totuşi, publicul cititor l-a cumpărat şi l-a apreciat, i-a gustat farmecul vetust, ironia subînţeleasă şi tragismul mut. În 1962, Luchino Visconti ecranizează romanul. Filmul său, cu Alain Delon, Burt Lancaster şi Caludia Cardinale, va lua Palme d'Or în 1963. De atunci, cartea s-a tradus peste tot în lume şi a cunoscut multe ediţii în Italia. "Ghepardul" povesteşte, după cum spunea chiar autorul, ce se întîmplă cu un nobil sicilian într-un moment de criză. De fapt, lumea se schimbă revoluţionar în jurul său (este vremea marilor frămîntări garibaldiene), el însuşi îmbătrîneşte, este un singuratic, un sceptic înţelepţit, captiv ferice în fromalismul nobiliar-catolic, dar viu. Este căsătorit de ani mulţi şi are trei fiice, ceea ce l-a împins spre un vag misoginism.Îl adoră pe Tancredi, un nepot în care vede fiul pe care şi l-ar fi dorit – îl adoră atît de mult încît îl înţelege pe acesta de ce refuză să-i fie ginere şi se căsătoreşte cu seducătoarea Angelica, fiica burghezului din satul stăpînit de el. În ultimul capitol, care se petrece la aproape 30 de ani după moartea principelui de Salina, găsim pe fiica sa cea mică reevaluînd complet trecutul prin prisma unor informaţii pe care le tocmai le primeşte. Toată cartea, care este o splendidă apologie a conservatorismului, pledează pentru teza că ceea ce contează este trecutul, că în el rezidă capacitatea de a rezista viitorului. De altfel, cea mai faimoasa replică din carte, cea a principelui de Salina: "Dacă vrem ca lucrurile să rămînă cum sînt, trebuie să le schimbăm uneori", exprimă acest lucru. Ei bine, la final, vedem că trecutul însuşi este relativ. În plus, relicvele prin care credem că atingem Cerul pot fi false. Ce rămîne, atunci? "Ghepardul" a fost numită "una dintre cele mai mari cărţi singure" (E.M.Foster) şi mi se pare că este cea mai bună caracterizare. Nu doar că este singura carte scrisă de Giuseppe Tomasi de Lampedusa ( a mai scris puţine povestiri şi a lăsat cîteva carnete cu note nesistematizate – de fapt, opera lui întreagă este "Ghepardul") şi nu doar că această carte izvorăşte dintr-o mare singurătate, cea a autorului. Dar este o carte a însingurării cuiva care ţine la ceea ce crede că sînt lucrurile permanente ale lumii acesteia. "Ghepardul" este cea mai frumoasă lecţie de nobil conservatorism şi o asemenea lecţie nu poate fi nici predată, nici primită decît în singurătate. Fără îndoială, cartea este puternic auto-biografică. Principele de Lampedusa a încredinţat manuscrisul unui prieten cu puţin timp înainte să moară, împreună cu o scrisoare în care citim: "...principele de Salina e principele de Lampedusa, Giulio Fabrizio, străbunicul meu; fiecare amănunt e real: statura, matematica, falsa violenţă, scepticismul, soţia, mama germană, refuzul de a fi senator. Padre Pirone e şi el autentic, chiar în privinţa numelui....scena relicvelor e absolut autentică, fiind văzută chiar de mine...Tancredi e, ca fizic şi maniere, Gio (Gioachino Tomasi, un nepot îndepărtat al autorului pe care acesta l-a adoptat la bătrîneţe, ataşîndu-se foarte tare de el, exact ca principele Salina de Tancredi – n.m.), doar Angelica nu ştiu cine e..." şi adaugă, ironic, "...cred că i-am făcut pe toţi mai inteligenţi decît au fost...". Cum spuneam, cartea este adevărată pînă în ultima ei fibră. Vorbeşte, tolstoian, despre istorie şi despre iubire, despre degradare, bătrîneţe şi moarte, despre micile bucurii ale vieţii şi n-ar fi nimic mai mult decît încă o carte foarte bună despre toate acestea dacă, la final, nu ne-ar convinge că nobleţea este mai mult decît o poveste, este un fel de a fi, un fel de înfrunta viitorul, singurul fel demn de a înfrunta viitorul. Şi cu asta, "Ghepardul" devine dintr-o carte foarte bună, o carte mare.