Călătoria contelui prin istorie, de la Bucureşti la Sevastopol

Arhiva
3 martie 2014, 23:24

Prin istoria zugravită ieri – cît poate fi ea zugrăvită într-un colţ de pagină – a început, după 1850, să se plimbe un tînăr conte rus. Pînă în 1851, viaţa lui nu fusese mare lucru. Da, era tînăr (se născuse în 1828), dar chiar şi aşa, pînă la 23-24 de ani, nu se vădea că ar fi ceva de capul lui. Aparţinea unei familii înstărite, aşa că nu se punea problema viitorului său financiar. Dar, aşa, cu viaţa lui în general, nu era deloc clar ce se va întîmpla.

La Universitate, nu-i plăcuse. Începuse să studieze turca şi araba, le-a lăsat după un an. A început apoi să studieze dreptul, dar s-a lăsat după un an jumate. Nici spre afaceri nu-l trăgea aţa destinului. Singurele lucruri care îi plăceau erau societatea, jocul de noroc şi cheful. Dacă cineva s-ar fi uitat mai atent la el, ar fi descoperit că îi plăcea mult să scrie. Scria scrisori lungi cu uşurinţa unui stil limpede, de cîte ori avea ocazia. Dar, obişnuinţa epistolară era de rigoare printre oamenii de clasa lui, aşa că nu părea ceva special. Ah, uite că m-am luat cu vorba şi am uitat să spun cum îl chema pe tînărul conte, căci numele lui e foarte important: Lev Nicolaevici Tolstoi. În februarie 1851, cum ziceam, a plecat de-acasă plictisit de toate. A luat-o spre Caucaz, însoţindu-l pe fratele său care era deja ofiţer în cadrul trupelor ţariste disolcate în zonă. Viaţa nomadă pe care dus-o prin satele Caucazului, întovărăşindu-se cu cazaci rudimentari dar aprigi, l-a convins să încerce cariera armelor (ceva foarte nobil în scara de valori a societăţii ruse) şi, la finele lui 1851, îl găsim deja cu grad militar, chiar dacă încă neataşat unui regiment. În toată această perioadă ţine un jurnal şi scrie abundent mătuşii sale. Ani mai tîrziu, povestirile căzăceşti ale lui Tolstoi vor mărturisi intensitatea acestui episod biografic. Scrisul devine, pentru contele Tolstoi, o pasiune de care nu mai poate şi nu mai vrea să scape. În 1852, debutează cu o proză auto-biografică intitulată "Copilăria", care va fi foarte bine primită, aşa că se simte încurajat şi va continua cu "Adolescenţa" şi "Tinereţea" un fel de trilogie de care, la bătrîneţe, se va distanţa un pic recunoscînd că e mai multă ficţiune decît auto-biografie în ele. Dintre scriitori consacraţi, îl admiră cel mai mult pe Turgeniev care, la rîndul său, flatat, va acoperi începuturile literare ale lui Tolstoi cu laude şi omagii. În 1853, împreună cu armata ţaristă, junele ofiţer Lev Nicolaevici Tolstoi a ajuns la Bucureşti. Mulţumită lui Dumnezeu, bunul său obicei de a scrie fără oprire scrisori numeroaselor sale rude şi de a ţine un jurnal intim nu-l părăseşte. Aşa se face că ştim, de pildă, că a cam ars gazul de pomană cantonat fiind în capitala valahă, că a călătorit cu misiuni militare la Silistra, la Olteniţa şi la Caracal, dar că nu a prea cunoscut focul războiului, mai ştim că cheltuia cam mult şi că, la un moment dat, s-a temut să nu se fi pricopsit cu o boală lumească după ce a frecventat un stabiliment viţios cam prin zona Bisericii Armeneşti de astăzi. A plecat bucuros spre Odessa cînd a primit ordin de retragere, părăsind Principatele pe ruta Bucureşti, Buzău, Tecuci, Bîrlad – la vremea aceea, Basarabia era deja parte a Imperiului Ţarist, aşa că Bîrladul e ultimul oraş "moldovenesc" menţionat de tînărul ofiţer. În "Amintiri", Tolstoi va include acest episod biografic într-un mai larg capitol al vieţii sale pe care singur l-a caracterizat ca fiind "oribil, de o grosolană depravare, în slujba orgoliului şi, mai ales, a viciului". În 1854, Tolstoi a ajuns la Sevastopol şi va participa la apărarea oraşului asediat de francezi. Aici, Tolstoi scrie mult pe măsură ce trece prin evenimente. Face note, ţine jurnal şi corespondează nu doar în sens epistolar, ci şi în sens jurnalistic.Întîmplarea va face ca el să fie unul dintre ultimii militari ruşi care părăsesc oraşul şi, privind în urmă, va plînge: retragerea în lacrimi de la Sevastopol îl va marca profund. La Sevastopol, Tolstoi a scris, la cald, trei schiţe publicate imediat sub titluri perfect elocvente pentru conţinutul lor: "Sevastopol în decembrie", "Sevastopol în mai" şi "Sevastopol în august". Evident, e vorba despre luna decembrie a anului 1854 şi despre lunile mai şi august ale anului următor. Sentimentele, percepţiile şi judecăţile sale, fluctează. E prea devreme să vorbim despre convingeri. Dar, totuşi, aceasta este magma din care se va naşte concepţia lui despre război şi lume, despre istorie şi guverne, despre moarte şi sens. Aici, la Sevastopol, în timpul asediului, se va forma în mintea ofiţerului Tolstoi ţesătura ideatică care va susţine "Război şi pace". Schiţele sevastopoleze vor servi drept bază pentru multe episoade din marele roman. Iar părerile lui Tolstoi evoluează, evident. Dacă în decembrie, eroismul frenetic al trupelor ruse i se pare înălţător şi îl face să se simtă mîndru, în august, începe să vadă mai mult moartea şi mai puţin eorism, începe să vadă mai mult egosimul comandanţilor şi frica atot-stăpînitoare, începe să se întrebe asupra rostului războiului, avansînd chiar propunerea (naivă, fireşte) ca fiecare dintre cele două armate să desemneze cîte un soldat, cei doi să se lupte şi cel care va învinge să se considere că reprezintă armata care a cîştigat războiul şi gata, cruţîndu-se, astfel, zeci de mii de vieţi. În 1857, Tolstoi părăseşte armata şi se dedică scrisului. În timp, mai ales după descoperirea creştinismului ortodox de care s-a legat definitiv şi profund, Tolstoi a devenit un pacifist absolut. Recentele frămîntări din jurul Sevastopolului, mă îndeamnă să reiau "Război şi Pace", integral, de la un cap la altul. Simt că e momentul să ne punem, iarăşi, marile întrebări ale romanului. Chiar oamenii fac istoria, sau doar participă la ea? Pot oamenii înţelege bine ceea ce fac, de fapt, cînd cred că fac istorie? Are sens să pui iubirea alături de datoria faţă de ţară? Datoria faţă de ţară este altceva decît o formă de vanitate? Dar istoria, ce face ea din oameni? Şi ce rămîne după ce trece peste noi un val de istorie? A trecut prea mult timp de cînd nu am recitit "Război şi pace". Şi, după cum se vede, vremea marilor cărţi nu trece niciodată. De același autor: