Iluminismul a produs foarte repede teorii politice. Venirea omului în centrul lumii, a echivalat cu venirea poporului în centrul teoriilor politice. Deja în secolul al XVII-lea, autori precum John Locke scriau pe larg şi argumentat despre dreptul cetăţenilor de a se revolta.

În cadrul "contractului social" pe care se fundamentează orice guvernare există ceva ce s-ar chema "clauza de siguranţă", care stabileşte dreptul cetăţenilor de a înlătura prin revoluţie o guvernare care acţionează împotriva intereselor lor. Spre bătrîneţe, Locke vorbea chiar de o obligaţie în acest sens. Ideea, poate nu atît de clar formulată, se regăseşte în reflecţii mai vechi pe marginea raportului dintre suveran şi popor. Chiar şi din rîndul creştinilor, adică al celor care sînt mai degrabă tentaţi să pledeze pentru ordine şi linişte socială chiar dacă puterea o ia razna, se ridicaseră voci în acelaşi sens încă înaintea lui Locke. Probabil că cel mai notabil a fost Calvin. Imediat după Locke, au apărut nuanţe mai radicale ale teoriei sale. Au fost unii care au argumentat chiar că poporul are dreptul la asasinarea celor care îl împilează – asasinatul politic a avut de foarte devreme apologeţii săi. Într-un pasaj bine cunoscut din "Două tratate despre guvernămînt" (1689), mai exact din cel de-al doilea tratat, Locke spune că orice guvernare care se atinge de proprietatea şi de libertatea oamenilor naşte dreptul cetăţenesc la revoltă – acea guvernare trebuie răsturantă. Locke zice că o putere poate deveni absolută (adică suprimă libertăţile publice) din patru motive: ambiţie, frică, nebunie sau corupţie. Guvernarea afectată de una mai multe dintre aceste maladii sau de o ocmbinaţie a lor, ia libertăţile poporului şi, prin aceasta, se pune în stare de război cu poporul. De fapt, argumentează foarte subtil Locke, acea guvernare părăseşte puterea, pentru că ea nu a avut niciodată "mandat" să o exercite astfel, abuziv. Prin urmare, poporul trebuie să preia puterea în propriile mîini, să răstoarne guvernul nelegitim şi să pună altul, care să revină în cadrul "contractului social" firesc. Poate că ideea era foarte tare pentru timpul ei (de altfel, prima ediţie a cărţii "Două tratate despre guvernămînt" s-a publicat anonim), dar astăzi nu ne mai pare atît de periculoasă. Dreptul la revoltă al poporului este recunoscut unanim în democraţii sub forma mai temperată a libertăţii de asociere şi a libertăţii de exprimare. Dar dreptul la revoluţie? În România, am văzut mulţi oameni care consideră că un guvern merită o revoluţie dacă taie lefuri sau impozitează. Un guvern care "nu (mai) dă" nu este un guvern care merită să piardă alegeri (ceea ce se poate înţelege), ci un guvern care merită o revoluţie! Slavă Domnului, aceştia nu sînt decît o minoritate fără mare rezonanţă. Din acest punct de vedere, nervii poporului român sînt de apreciat. La cîtă incitare la ură şi violenţă a primit în anii crizei economice, faptul că a aşteptat pînă la alegeri ca să se răcorească, este de apreciat! După 1990, românii au tranşat disputele cu guvernele lor la vot. În Ucraina, avem zilele acestea o altă poveste. Totul a început ca o mare manifestaţie pentru a cere un guvern care să-i ducă în Europa, nu în Asia. Dreptul poporului la revoluţie nu se naşte în momentul în care guvernul decide să se îndrepte, politic, spre o alianţă sau alta. Pentru asemenea decizii, "tratamentul" este politic. Dar, în momentul în care guvernul trage în manifestanţi, poporul capătă dreptul la revoluţie. "Linia roşie", "limita acceptabilă" sau pur şi simplu "limita" pe care toţi liderii lumii democratice spun că Yanukovici a trecut-o este exact asta. De acum încolo, nu mai există decît două variante. Fie cea al lui Ceauşescu (adică pierderea puterii într-o manieră urîtă de tot), fie cel al lui Bashar Al-Asaad (adică împingerea ţării într-un distrugător război civil). Sînt doar două variante ale unui îngrozitor coşmar. Pe lîngă chestiunea momentului de la care revoluţia devine legitimă, mai apare şi chestiunea identificării "poporului". Cît de mulţi oameni trebuie să fie în stradă ca să putem vorbi despre "popor"? Nu vă grăbiţi să vă gîndiţi în termeni statistici, căci răspunsul nu este de această natură. Ştiind şi experienţa României din anii comunismului aş spune că, pe măsură ce represiunea este mai cruntă, reprezentativitatea poporului o deţine un număr tot mai mic de oameni. La limită, în condiţiile celei mai dure dictaturi cu putinţă, dacă un singur cetăţean se ridică împotriva guvernanţilor şi toţi ceilalţi stau cu capul în jos de frică, acela care se ridică reprezintă poporul. De ce? Pentru că poporul nu este doar suma indivizilor la un moment dat, poporul nu poate fi o adunare a fricii. Poporul are şi trecut şi viitor, are memorie şi are speranţă, iar acestea sînt spaţii în care frica nu poate acţiona. Frica poate, doar, să parlizeze prezentul. Nimic mai mult. Dar, cum ziceam poporul este mult mai mult. De aceea, dacă dintr-o naţiune întreagă care tace cu capul în jos, îngrozită de frică, unul singur a învins frica şi se ridică, protestînd în numele memoriei şi al speranţei, acela reprezintă poporul. Dacă admitem acest lucru, ne va fi mai uşor să înţelegem cînd oamenii furioşi care sparg geamuri şi scandează într-o piaţă reprezintă poporul şi cînd nu.