România prezintă în aceste zile imaginea unei ţări cu oameni de ispravă şi cu guvernanţi de nimic. Lucrul ăsta îl putem constata de la ştirile de seară, unde incompetenţa autorităţilor în cazul accidentului din Apuseni este în continuare principalul subiect, şi îl putem citi în mai puţin mediatizatul raport MCV.

Îngropat sub valul justificat de emoţie şi indignare, documentul de la Bruxelles ne transmite, în termeni seci, o concluzie îngrijorătoare. Că oficialii europeni sunt atât de îngrijoraţi de manevre de tip marţea neagră, încât vor ca ÎN NOUA CONSTITUŢIE SĂ SE SPECIFICE CLAR OBLIGAŢIA GUVERNULUI ŞI A PARLAMENTULUI DE A RESPECTA INDEPENDENŢA JUSTIŢIEI. Pe scurt, Raportul MCV este o ruşine pentru România şi o palmă dată pe obrazul cu şorici de cinci degete al USL. Când nişte oameni te evaluează la rece - ideea că Monica Macovei de una singură a mistificat toţi experţii CE este atât de stupidă încât n-ar trebui s-o creadă nici măcar useliştii, ăia deştepţi cel puţin - când, aşadar, oamenii ăia găsesc că trebuie să-ţi mai treci în Constituţie nişte garanţii suplimentare e ca şi cum ţi-ar comunica în gura mare că tu, ca ţară, nu eşti de încredere. Pentru că ei n-au cum altfel să judece ţara decât prin conducătorii ei, care ne-au făcut, pe toţi, de râs în Europa, cel puţin la fel de rău precum cerşetorii din Paris, dar la alt nivel. Văzută de la Bruxelles, România este o ţară în care o categorie de persoane, politicienii, încearcă să-şi creeze un statut special. E o ţară în care toată lumea se pricepe la fotbal şi la Justiţie, şi mai ales politicienii, care tot timpul o comentează. E un stat pe care trebuie să stai tot timpul cu ochii, ca pe hoţ reabilitat, pe care l-ai primit la petrecere, fapt ce te obligă să numeri mereu tacâmurile. Şi asta e păcat, fiindcă evenimentele din ultimele zile ne arată că nu suntem aşa. Trei săteni ies în frig din proprie iniţiativă şi se pornesc să caute victimele unui accident de avion. Cunosc munţii ca-n palmă aşa că nu pot sta deoparte. Mai mult, impresionaţi de drama umană la care au participat, vin la Bucureşti, la înmormântarea celor două victime. În schimb, în birourile lor, la cald, şefii unor instituţii stau blocaţi în proceduri rigide şi, mai ales, în propria inerţie. Adăpostiţi după tot felul de protocoale, unuia nu i-a trecut prin cap să aibă o minimă iniţiativă, impulsul uman de a da un telefon către o altă structură; toţi au aşteptat ordine care n-au venit. Iar acum, în loc să se scruteze pentru a-şi vedea vina, caută să paseze răspunderea. Nimeni, de la premier până la ministrul de Interne, nu s-a gândit la cei şapte oameni căzuţi în Apuseni ca la nişte fiinţe vii, pradă panicii, suferinţei, frigului. Singura scânteie de compasiune umană pe care o vezi astăzi la guvernanţi e când unul de-al lor e condamnat cu executare. Birocraţia românească, bazată pe cumetrii politice şi ascultare orbească, produce automate fără inimă şi creier, ucide iniţiativa şi, uneori, ucide oameni. O vedem în aceste zile. Şi e păcat. Pentru că eu cred că oricare dintre cititorii acestor rânduri ar fi procedat precum cei trei săteni din Horea. Pentru că românii nu sunt toţi indiferenţi şi laşi, ca birocraţii din guvern, şi nici trişori ca parlamentarii care au modificat Codul penal. Zilele acestea ne demonstrează că o guvernare nu este întotdeauna oglinda unui popor. Iar diferenţele dintre chip şi imaginea defomată devin din ce în ce mai mari, pe măsură ce USL îşi dă dovada incompetenţei şi a nepăsării.