După mulți ani, am avut de curînd răgazul să privesc din nou ”Cei trei filozofi”, lucrarea lui Giorgione aflată la Muzeul de Istorie a Artei din Viena. Despre Giorgione (1477 sau 1478 – 1510) știm relativ puține lucruri.

Figura lui, așadar, este  misterioasă. Pînă și numele cu care a rămas în istoria artei este altul decît cel pe care l-a purtat în viață: contemporanii îl știau de Zorzi, iar Giorgione a devenit abia la vreo 40 de ani după ce a murit. Incertă e data nașterii sale și imprecisă este opera sa. I se atribuie cu certitudine nu mai mult de douăzeci de lucrări, dar ”mîna” sa este recunoscută de specialiști în multe altele. Pe de altă parte, avem o listă destul de precisă a lucrărilor pictate de el, dar pierdute. Curioasă posteritate, nu? Știm bine ce s-a pierdut, dar nu știm bine ce avem. Absolut certă, însă, este influența sa asupra Renașterii venețiene, legătura sa de profundă prietenie artistică cu Tițian (multe lucrări sînt pictate de amîndoi), precum și ucenicia sa în atelierele lui Giovanni Bellini. Din ”Viețile” lui Vasari, dar și din corespondența  Isabellei d'Este, marchiza de Mantova, contemporană și admiratoare a lui Giorgione (într-o zi, într-una dintre cele mai frumoase zile, vă voi povesti despre această femeie supremă, de care orice bărbat normal la cap se îndrăgostește) aflăm despre pictor că era un tînăr frumos, plin de farmec, inteligent, iubitor de muzică, vin, femei și conversații intelectuale, cu acces în mediile rafinate și închise din Veneția. Cînd a murit, foarte tînăr, unii zic că de ciumă, alții că ”de epuizare”, Giorgione era deja un pictor aflat în circuitul comercial al bogaților timpului. Privind ”Cei trei filozofi” este important să avem această informație, pentru că una din interpretările date tabloului este plauzibilă tocmai pentru că autorul era un om foarte bine informat cu privire la temele zilei în gîndirea filozofică italiană. Dar, înainte de a citi acest tablou, să încerc să-l descriu. În planul principal la lucrării, pe o piatră lungă și teșită ca și cum ar fi un mic podium, vedem trei bărbați. Cel din stînga este bătrîn, are barbă albită, capul acoperit cu gluga unei pelerine cam mistice și ține în mînă, cumva ferit, dar la clară vedere, un document. Întreaga sa figură este sapiențială și erudită, iar documentul pe care pare a-l arăta cu oarecare fereală, conține formule, schițe, desene. Veșmintele sale evocă timpuri foarte adînci. Capul său e întors spre dreapta, unde, lîngă el, tot în picioare, se află un al doilea bărbat, evident mai tînăr, dar aflat la maturitate, cu bărbuță tunsă, față rotundă și ochi aplecați spre documentul bătrînului care vedem că ezită să i-l arate. Are capul acoperit cu un turban alb, iar straiele lui par a fi dintr-o vreme contemporană autorului. În fine, al treilea bărbat, care pare a-i ignora pe primii doi, dar este foarte aproape de ei, este foarte tînăr,abia ieșit din adolescență, stă așezat pe o piatră, privește cu vădit interes spre dreapta și este așezat cu spatele la primii doi. Are în mînă două instrumente geometrice și, cu senină curiozitate, vrea să înțeleagă ceva. Are capul descoperit. Acest tînăr privește spre o grotă întunecată în care nu putem ghici ce este, doar că, misterios, de acolo par a ieși ca împinse de un vînticel, frunze primăvăratice. Poartă o cămașă albă, acoperită cu o pelerină gri închis care îi cade de pe umeri datorită poziției așezate în care se află personajul – hainele sale evocă antichitatea ateniană. Giorgione a dat mereu o importanță deosebită cadrului natural în care își așează personajele, făcînd mereu legături importante între decor și personaje. Așadar, este de menționat că în spatele grupului celor trei se află o vegetație care pornește a fi stufoasă și perfect închisă din spatele bătrînului pentru a deveni reprezentată de arbori zvelți, complicați și foarte înalți în spatele celui mai tînăr – vegetația din spatele bătrînului oprește vederea în perspectivă, iar cea din spatele celui mai tînăr permite întrezărirea. De asemenea, în planul secund al pîlcului de vegetație care constituie fundalul personajelor, între ”piedestalul” de piatră pe care sînt așezați cei trei bărbați și grota pe care o privește cel mai tînăr dintre ei, se deschide o falie de lumină, ceva ca o crevasă, prin care vedem, în plan depărtat un peisaj splendid, cu o vilă confortabilă, dealuri line și nori calmi. Lucrarea a fost interpretată în fel și chip. S-a spus că reprezintă cele trei mari religii ale cărții și relația dintre ele, s-a spus că reprezintă pe cei trei magi în drum spre Betleem, s-a spus că reprezintă trei curente filozofice care, la vremea respectivă, se confruntau în Universitatea de la Padova și, consubstanțial acestei interpretări, că reprezintă trei stadii de dezvoltare ale aristotelismului. Totuși, cineva a observat că indiferent de ceea ce reprezintă de fapt aceast tablou, el este dominat de o pace platonică deplină – este pacea din lumea ideilor. Dar interpretarea care mi s-a părut a fi cel mai aproape de spiritul tabolului, așa cum îl înțeleg eu, este aceea a celor trei vîrste ale spiritului. Nu doar ale cunoașterii, deși spiritul se dezvoltă în directă legătură cu dinamica cunoașterii. În fața necunoscutului mirabil, prima vîrstă e aceea a curiozității tinere, cu capul neacoperit, părul vîlvoi, instrumente în mînă și privire scrutătoare. Vîrsta a doua, după ce a privit suficient încît să fi văzut tot, după ce a măsurat și a abandonat uneltele de măsură, caută formule, sinteze și simboluri.  Le va găsi în tradiție, în ceea ce deține a treia vîrstă a cunoașterii, doar că această a treia vîrstă nu  revelează ceea ce știe cu una cu două. Tradiția trebuie cumva convinsă să presteze în folosul prezentului.  În ansamblu, acest tablou ne spune că vîrsta întîi a spiritului este aceea a observației și a măsurării, a doua este aceea a căutării formulei sintetice, iar a treia este aceea a deținerii aestei formule și a ezitării livrării ei. Din alt punct de vedere, lucrarea face și o declarație tare: între cei care vor să cunoască și ceea ce e de cunoscut se găsește o ruptură aproape imposibil de trecut, pentru că e umplută cu minunata și vasta lume în care trăim.  Giorgione era, de fapt, un filozof...